După slujba din această mare zi de Sărbătoare, am aflat că poetul ieşean Emil Brumaru s-a înveşnicit. Şi brusc, mi-am amintit jumătatea anilor '90, când ne intersectam constant prin anticariatele ieşene. Nu mă ştia după nume, dar la fiecare întâlnire ne salutam discret, aşa cum saluţi, după mult timp petrecut într-o sală de lectură, pe cei care îşi duc existenţa ca tine. Când, în anii studenţiei, poezia se furişa la masa de discuţii, nu lipseau câteva poeme brumariene, recitate cu însufleţire. Ultima dată l-am văzut pe 22 mai 2018, când Poezia a fost la Seminarul Teologic, în cadrul Festivalului Poezia la Iaşi. Printre cei prezenţi, Emil Brumaru. A fost un moment, în care marele Moise, la chemarea lui Dumnezeu, s-a descălţat de sandale, pentru că pământul pe care călca era sfânt. În acea zi, pentru o vreme, am avut sentimentul că Emil Brumaru era desculţ, avea pe chip întipărită chemarea. Sub ochii noşti, omul se mântuia prin Poezie. Dumnezeu să-l odihnească!
