Minunea icoanei Maicii Domnului din biserica Seminarului de la Socola (1854)

1854

     La începutul anului 1854 o minune a Maicii Domnului zguduia Iașul. Icoana Sfintei Fecioare din catapeteasma bisericii Seminarului a început să izvorască lacrimi. S-a întâmplat de mai multe ori, timp de câteva luni, timp în care au venit mulți pelerini, iar martori extremi de credibili, exteriori școlii, au confirmat minunea: Mitropolitul Sofronie Miclescu, Mitropolitul Primat Iosif Gheorghian (atunci diacon al Mitropolitului Sofronie), Nicolae Roznovanu, și alții. Episcopul Melchisedec Ștefănescu, la vremea aceea în vârstă de 32 de ani, profesor al Seminarului și martor ocular al acestor fapte a așezat în scris, după aproape 40 de ani, cele întâmplate atunci, socotindu-le ca o prevestire a Maicii Domnului a decăderii ce a cuprins Seminarul Veniamin până la sfârșitul secolului al XIX-lea. Să ne amintim că la foarte puțin timp după aceasta, în 1863 icoana Prodromița se va picta singură la Mănăăstirea Bucium, prevestind poate și ea declinul/dezastrul bisericesc ce a urmat imediat unirii principatelor.

      Episcopul Melchisedec povestește cele pe care le-a văzut, în cartea sa Tratat despre cinstirea și închinarea icoanelor în Biserica Orthodoxă și despre icoanele făcătoare de minuni din România orthodoxă, București, 1890, pp. 28-41, unde icoana de la Socola ocupă un loc central între icoanele făcătoare de minuni de la noi din țară.

      Odată cu mutarea Seminarului de la Socola în Iași, icoana a fost mutată la loc de cinste, în noua catedrală mitropolitană din Iași, unde se află până astăzi. Iată relatarea episcopului Melchisedec și interpretările sale la anul 1890: 

Aceasta s-a întâmplat în anul 1854, iarna, la începutul lunii lui februarie. Eu eram atunci profesor în Seminarul de la Socola, în vârstă de 32 de ani. Eu, până atunci, priveam cu indiferenţă zvonurile despre icoanele care plângeau; le consideram mai mult ca pe nişte legende populare, izvorâte din marea stimă a poporului ortodox către sfintele icoane; nu îndrăzneam nici să le combat, nici să le afirm. Dar următorul fapt istoric, ce îndată îl voi nara, a întărit în mine pentru totdeauna convingerea că sfintele icoane sunt făcătoare de minuni, că sunt icoane care cu adevărat a timpurea lăcrimează, ca şi omul scârbit de vreo mare întristare, şi anume prevăzând nişte mari nenorociri ce ameninţă pe adevăraţii credincioşi ai lui Dumnezeu şi ai Bisericii Lui pe pământ. Iată faptul:

La 1 februarie, anul menţionat, în ziua Sfântului Martir Trifon, după săvârşirea serviciului divin în biserica seminarului, paracliserul vine la ieromonahul Isaia, care era atunci şi ecleziarh şi catihet, iar în urmă a fost episcop la Roman, şi îi spune cu naivitate şi spaimă: „Ce să fie oare, că plânge icoana Maicii Domnului din biserică?". Părintele Isaia a primit deocamdată vorbele tânărului ca o naivitate obişnuită; dar, după ce a văzut seriozitatea afirmaţiei, s-a dus însuşi la biserică şi a văzut urmele lacrimilor curse din ochii icoanei. Dar îşi zise: poate să fie stropi de agheasmă, căci în ziua aceea, fiind întâi a lunii, se făcuse după obicei sfinţirea apei, cu care se stropeşte biserica. Şterse deci bine icoana cu un prosop, dar icoana din nou a început a slobozi lacrimi din ochi, care apoi se lăsau în jos în două şiroaie.

Ecleziarhul, uimit până la spaimă de ceea ce văzuse, s-a grăbit a comunica aceasta egumenului, Preasfinţitului Filaret Scriban, rectorul Seminarului, care s-a dus în biserică să vadă şi el ceea ce i se spunea. Uitându-se la icoană, a văzut şi el şiroaiele de lacrimi, ce curseseră pe icoană din amândoi ochii; a verificat bine icoana din toate părţile, a poruncit să o şteargă bine şi s-a dus singur în cafas şi în clopotniţă să vadă, nu este cineva ascuns acolo, care să arunce apă pe icoană, spre a simula lăcrimarea, dar n-a găsit pe nimeni. Apoi, ieşind din biserică, a luat la sine cheia şi a ţinut-o până seara, la vremea Vecerniei. În acest timp, vestea despre lăcrimarea sfintei icoane s-a răspândit la toţi profesorii şi  elevii  din  seminar. Toţi s-au grăbit a se duce la timpul slujbei să vadă acea minune şi, în adevăr, icoana din nou s-a găsit cu şiroaie de lacrimi, ceea ce nu a mai lăsat nimănui îndoială despre minune, şi toţi au asistat uimiţi la paraclisul ce s-a cântat în cinstea Maicii Domnului cu acea ocazie.

Vestea s-a răspândit în Iaşi şi în împrejurimile mănăstirii despre miraculoasa lăcrimare a icoanei Maicii Domnului din Mănăstirea Socola şi au început a curge credincioşii, spre a-şi depune la sfânta icoană rugăciunile lor şi a cere mila ei şi ajutorul ceresc. Acestea s-au urmat în curgere de trei luni: februarie, martie şi aprilie. Icoana însă lăcrima periodic, aşa că la puţini din cei ce veneau să se închine sfintei icoane şi să vadă minunea li se nimerea să vadă chiar momentul lăcrimării, ci cei mai mulţi vedeau numai şiroaiele uscate din lacrimile ce curseseră din ochi până la marginea de jos a icoanei şi se mărgineau numai a cere o bucăţică de bumbac udat de acele sfinte lacrimi, ce curseseră de pe icoană, spre păstrare în casele lor, ca amintire pentru acest mare semn dumnezeiesc. Voi aminti aici câteva cazuri frapante, de unde se vede că persoane foarte însemnate s-au învrednicit a vedea această minune cu ochii lor.

Când s-a răspândit în Iaşi vestea despre lăcrimarea icoanei, evenimentul acesta era obiect de conversaţie prin toate casele şi fiecare se silea să-l explice după sentimentele credincioase sau necredincioase de care erau însufleţiţi în chestiunile religioase. Unii, cei mai învăţaţi, negreşit, presupuneau că aceasta ar fi o farsă a călugărilor din Socola, care ar fi fabricat această minune prin mijloace artificiale, ca iezuiţii despre care sunt scrise atâtea, ca despre meşteri de a fabrica minuni cu icoanele, spre a aţâţa credulitatea poporului. Un învăţat profesor şi director al Liceului din Iaşi voia să explice acest fenomen prin asemănare cu clanţa uşii sale, care iarna, deşi ar fi în casă, totuşi îngheaţă prin contactul cu aerul cald de afară; alţii ziceau că fenomenul s-a putut întâmpla din cauza unui ciot ce se vede în dosul icoanei, mai jos de figura obrazului icoanei, că prin acel ciot ar fi putut să străbată umezelile din aer şi să iasă la faţa icoanei şi alte explicaţii absurde de felul acesta. Ministrul de culte de atunci, D. Ralet, la întrebarea ce i se adresase despre minunea de la Socola, a răspuns în derâdere: „Am poruncit să nu mai lăcrimeze acea icoană!".

În notele mele istorice, se găseşte o mică dare de seamă despre acest fenomen neexplicabil pentru mintea omenească, dare de seamă scrisă de mine în acel an, ca martor contemporan şi ocular al fenomenului şi publicată, pe cât îmi aduc aminte, în jurnalul ieşean „Zimbrul", al dlui Th. Codrescu, sub titlul: „Un fenomen vrednic de însemnat". Reproduc şi aici acele scrise de mine atunci despre icoana din Socola, la finele lunii februarie:

„În biserica seminariei din Mănăstirea Socola, de la l-a zi a curentei lui februarie, au început a curge din ochii icoanei Maicii Domnului din catapeteasmă nişte picături de apă în forma lacrimelor. Dintr-întâiu ele se ivesc în formă mică în pupilele ochilor, după aceea treptat se măresc, apoi curg în jos pe locul obişnuit al lacrimilor, uneori în distanţe numai ca de o palmă şi apoi se usucă; iar alteori, formând două şiroaie, mai mult sau mai puţin late, se scurg până la marginea de desupt a icoanei şi apoi iarăşi se usucă, lăsând însă urme şi după uscare. Aceasta se repeteşte din nou, însă nu regulat: la 2, 3, 4 zile; acum de la 16 ale acestei luni, până la 20, a urmat tot a treia zi; iar de la 20 până la 23 - în toate zilele. La cea întâi dată, nimeni nu întorcea luarea-aminte, socotind că poate acele şiroaie, care cu deosebire au fost mari la început, ar fi rămas pe icoană din stropiturile de agheasmă ce se săvârşise în acea zi în biserică; şi pentru aceea eclesiarhul le-a şters. Dar când, după o jumătate de ceas, şiroaiele curgânde s-au aflat iarăşi la loc, toţi au venit în nedumerire. Spre a înlătura orice presupunere, s-a orânduit o de aproape privigheare şi intrarea în biserică, afară de timpurile rugăciunilor, s-a îngăduit numai pentru o persoană de încredere. Însă fenomenul, după câteva zile, iarăşi s-a ivit. S-a observat cu deamănuntul icoana, dar nimic deosebit de alte icoane la ea nu s-a găsit: o scândură de tei uscată, zugrăvită cu aceleaşi zugrăvele ca şi toate celelalte icoane din biserică, aproape 30 ani în urmă. Toată nedumerirea stă 1) în aceea că atunci când toate celelalte icoane sunt uscate, din aceasta izvorăşte apă; 2) că apa curge anume numai din ochi şi toată icoana în celelalte părţi este uscată; 3) picăturile acestea au o mare asemănare cu lacrimile ordinare. Un fenomen aşa de extraordinar merită toată luarea-aminte a oamenilor cu cuget, care nu sunt stăpâniţi de un scepticism orb, de a nega şi ceea ce se vede cu ochii, dacă nu pricep cauza. Mai cu seamă, învăţaţii noştri ar dori să nu închidă ochii, ci să explice aceasta într-un chip vrednic de experienţă şi de ştiinţă; iar a nu se linişti numai pe nişte păreri şi socotinţe prunceşti, precum d.e. persoana şi-a dat socotinţa că aceasta ar proveni de la un ciot ce se vede în dosul icoanei, care, după socotinţa acelei persoane, ar avea putere de a absorbi umezelile din aer şi a le transmite prin icoană afară; căci, lăsând a zice că acel ciot nu răspunde în dreptul ochilor, nu se poate pricepe pentru ce asemenea fenomen nu s-a ivit şi până acum, dacă cauza lui este aşa de firească; iar pe de altă parte, după această socotinţă, nu numai toate icoanele, ci şi toate scândurile, care nu pot fi fără asemenea cioturi, ar trebui să producă astfel de fenomene; însă aceasta este contra experienţei."

Cu toate aceste îndoieli şi nedumeriri, provenite din necredinţă şi din lipsa totală a pietăţii creştine ortodoxe şi necorespunzătoare nici ştiinţei, nici credinţei creştine ortodoxe, multe persoane serioase, chiar şi din neortodocşi, n-au încetat a se informa la faţa locului prin propria lor vedere şi auzire despre minune. Vom aminti câteva cazuri mai însemnate din aceste vizite.

       1.Atunci, Principatele erau ocupate de oştirile austriece, cu ocazia Războiului din Crimeea. Comandantul oştirii austriece din Moldova, care şedea la Iaşi, era generalul Paar. El s-a interesat cu deosebire a avea informaţii sigure despre minunea de la Socola şi a trimis mai întâi pe un colonel român bucovinean din suita sa, pe colonelul Costin, fratele răposatului doctor Costin de la Bârlad. Acesta a venit la biserică la Socola, în întâia duminică a Postului Mare, în timpul liturghiei, şi s-a aşezat într-o strană la corul stâng, unde a stat cu multă evlavie. După sfârşitul liturghiei el, făcând cunoştinţă cu directorul şi cu profesorii, chiar în biserică, a început a întreba despre lăcrimarea sfintei icoane şi care e acea icoană? I s-a spus totul cum s-a petrecut, l-a adus înaintea icoanei Maicii Domnului, i s-au arătat şiroaiele de lacrimi uscate, care se cunoşteau bine pe zugrăveala icoanei de sus până jos. Colonelul a cerut o lumânare aprinsă, ca să poată studia mai bine icoana pe faţă şi pe dos. A intrat în altar şi s-a uitat la dosul icoanei, unde nu se vedeau decât scânduri netede de tei, legate cu chingi de lemn, în partea de sus corespunzătoare cu capul icoanei, nu se afla nici măcar vreun ciot cât de mic; a cerut să se scoată cu totul icoana din catapeteasmă şi el a observat-o cu de-amănuntul din toate părţile. După ce icoana s-a pus la loc, colonelul cu lumânarea în mână sta iarăși aţintit la ochii icoanei, când deodată din luminile ochilor se zăriră ca două puncte strălucitoare de briliant, drept din luminile ochilor. Aceasta uimi pe colonel şi el stătu privind până ce acele puncte strălucitoare crescură ca o linte şi se prefăcură în două şiroaie ce se scurseră în jos. Colonelul se însemnă cu semnul Crucii, sărută sfânta icoană şi zise: „Aceasta este o mare minune. Părinţilor, rugaţi-vă lui Dumnezeu!".

       2.Colonelul Costin negreşit a comunicat cele ce văzuse generalului Paar; căci într-o seară, după Pavecerniţă, generalul cu o numeroasă suită de ofiţeri ai săi, toţi călări, intrară în mănăstire şi se duseră drept la biserică, unde s-au grăbit, de asemenea, a se aduna persoanele bisericeşti şi profesorii, spre a vedea ceea ce se va petrece acolo. Generalul vorbea franţuzeşte; el a întrebat de icoana cu minunea, apoi ducându-se la ea, a cerut o lumânare, ca să o poată vedea mai bine. I s-a spus cum lăcrimează icoana, i s-au arătat urmele lacrimilor. Generalul după ce a observat cu de-amănuntul faţa icoanei, a intrat în altar şi a observat cu aceeaşi minuţiozitate şi dosul ei; apoi a venit iarăşi în biserică şi sta înaintea icoanei uitându-se la faţa ei; când deodată, acele două puncte sclipitoare iarăşi se iviră în luminile ochilor icoanei, treptat se măriră până ce se lăsară în jos în formă de două şiroaie. Generalul observă nemişcat acest fenomen, stătu destul de îndelung dinaintea icoanei, cu suita sa, apoi retrăgându-se în mijlocul bisericii, îşi făcu semnul Sfintei Cruci către icoană şi zise în auzul tuturor: „C'est un miracle! (este o minune)". Ieşiră din biserică cu toţii şi se duseră la ale lor.

         3.Tot în curgerea Postului Mare, într-o seară după Pavecerniţă, pe când noi ne aflam la cină, ni se vesteşte că a venit marele boier Nicolae Roznovanu, cu toată familia sa, ca să se închine la sfânta icoană. Noi am întrerupt cina şi ne-am grăbit cu toţii a merge la biserică. Roznovanu cu familia sa stăteau înaintea icoanei şi au cerut detailuri despre minune; i s-a dat o lumânare aprinsă, i s-au arătat şiroaiele lacrimilor, i s-a spus cum lăcrimează şi că acele lacrimi se ivesc periodiceşte, fără ca cineva să priceapă cum se produc; a întrebat pe ecleziarh dacă n-are păstrat bumbac udat de sfintele lacrimi ale Maicii Domnului, ca să le trimită ca binecuvântare fiului său la Paris. Ecleziarhul i-a şi dat o părticică din acel bumbac preţios. Între acestea, Roznovanu, care era un boier cucernic şi cu frica lui Dum­nezeu, privea cu atenţie în figura acestei icoane, când deodată peste toată aşteptarea, sclipesc cele două puncte brilantine în ochii icoanei; toţi cei de faţă strigară uimiţi: „Lăcrimează!" Atunci, Roznovanu, înspăimântat de minune, cade în genunchi strigând în greceşte: Mέγας εἷ Κύριε και Θαυμαστά τά ἔργα σου! Mare eşti, Doamne, şi minunate sunt lucrurile Tale! Exemplul lui îl urmă toată familia. După o mică pauză de extaz, Roznovanu, adresându-se la cor, zise: „Cântaţi paraclisul!". Paraclisul fu cântat de amândouă corurile, greceşte. Cât a ţinut paraclisul, Roznovanu şi cu familia sa au stat în genunchi - o jumătate de ceas, plângând şi rugându-se Sfintei Fecioare. La sfârşitul paraclisului, după închinarea la sfânta icoană, a declarat că el, spre proslăvirea Sfintei Fecioare, care l-a învrednicit să vadă o aşa mare minune, va îmbrăca sfânta icoană cu argint şi o va polei cu aur, spre amintire generaţiilor viitoare de această mare minune. Această promisiune marele boier a împlinit-o în anul curgătoriu 1855; pe îmbrăcămintea de argint a icoanei, dedesubt se citeşte următoarea inscripţie a ctitorului: Pomeneşte, Doamne, pe robii Tăi, Niculai, Măria, Nicolai şi fiii lor, 1855, Mai. Această inscripţie, între altele, ne arată că marele boier Roznovanu, deşi nu era teolog, dar fiind crescut în principiile credinţei ortodoxe, ştia că închinarea sfinţilor şi a icoanelor lor se îndreaptă către Dumnezeu Cel ce i-a proslăvit, pentru că prin ei s-a manifestat şi se manifestă atotputernicia şi voinţa lui Dumnezeu pe pământ, că sfinţii şi în cer, şi pe pământ sunt organe ale dumnezeirii în raport cu neamul omenesc. De aceea Roznovanu, deşi mişcat adânc de minunea ce văzuse la icoana de la Socola, el adresează rugăciunea sa din inscripţie către Dumnezeu: „Pomeneşte, Doamne, pe robii Tăi" ş.c.l.

Aceste cazuri au produs mare mişcare în spiritele ieşenilor. Erau două curente: al credincioşilor şi al necre­dincioşilor. Aceştia din urmă aveau dinainte convingerile lor preconcepute, că tot ce este pe tărâmul religios ar fi o născocire care nu merită atenţia oamenilor culţi şi că asemenea născociri, dacă nu trebuie combătute făţiş de oamenii culţi, ele trebuie lăsate pe seama poporului celui incult, care ţine la ele. Domnitorul de atunci, Grigorie Ghica, era după natura şi creşterea sa foarte religios; dar, ca domn, înconjurat de aproape de oameni culţi şi fără pietate creştină, el nu voia a trece în ochii lor drept bigot. Veştile despre minunile de la Socola l-au impresionat foarte şi, după multă luptă cu sine, se hotărî în fine să vină în persoană la Socola. Pe drum, însă, lupta lăuntrică între poziţia de domn şi aceea de om cucernic fu aşa de mare, căci ajungând la poarta mănăstirii, de la şosea, se opri acolo, îşi aprinse ciubucul, stătu pe gânduri, cam vreo cinci minute, şi apoi se întoarse îndărăt la Iaşi. Noi am privit la el de pe târnaţul seminarului şi am priceput lupta lui cu sine însuşi: să intre sau să nu intre în mănăstire.

       4.Pe la finele Postului Mare, a venit şi mitropolitul Moldovei, Sofronie, însoţit de arhidiaconul său, losif, actualul mitropolit primat al României, ca să se închine icoanei de la Socola şi să se informeze de minunea de care se vorbea aşa de mult în toate părţile. Eu nu eram atunci acasă, ca să pot spune cu de-amănuntul cele întâmplate la icoană cu acea ocazie; de aceea m-am adresat însuşi înalt Preasfinţitului Mitropolit losif al Ungro-Vlahiei, rugându-l să-mi comunice în scris cele ce a văzut atunci cu ocazia vizitei sale cu mitropolitul Sofronie. Înalt Preasfinţia Sa, cu toată bunăvoinţa, mi-a comunicat următoarea notiţă în scris: „La 2 februarie, anul 1854, se răspândi în Iaşi vestea că, la ziua I-a, în timpul privegherii ce se făcea în biserica Seminarului din Mănăstirea Socola, spre serbarea Întâmpinării Domnului, a plâns icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, cea din catapeteasmă. Şi eu eram unul dintre cei ce nu credeau că aceasta ar fi cu putinţă. În ziua de 3 februarie am fost trimis de mitropolitul [Sofronie], ca să văd eu însumi cum lăcrimează icoana şi să-i vestesc şi lui; m-am întors însă mâhnit, că n-am văzut icoana lăcrimând, ci numai mi s-a spus că lăcrimează uneori. Trecu un timp îndelungat până în ziua memorabilă pentru mine, când mă învrednicii a vedea această minune cu înşişi ochii mei. Într-o zi, în cursul Postului Mare, mergând cu mitropolitul la via numită Gosan, în apropiere de Mănăstirea Socola, pentru preumblare, Preasfinţia sa, la înturnare, voi să viziteze pe Preasfinţitul Filaret Scriban, rectorul seminarului, şi ne abăturăm la Mănăstirea Socola. Rectorul, fiind absent, ieşi întru întâmpinarea mitro­politului arhimandritul Neofit Scriban, cu care vorbiră câteva minute asupra mersului seminarului, apoi, când voi să iasă, îi adresă cuvântul şi întrebă: „Ce mai este cu icoana Maicii Domnului?" Arhimandritul Neofit îi răspunse: „Acum plânge mai rareori, cam la două săptămâni; însă, adaose el, lacrimile sunt fierbinţi, căci lasă urme pe faţă". „Să mergem la biserică, să ne închinăm, zise mitropolitul". Sosind în biserică, făcurăm cuvenitele închinăciuni la sfânta icoană şi, fiind timpul către seară şi biserica întunecoasă, eu luai o lumânare aprinsă, o apropiai de chipul Maicii Domnului, spre a vedea urmele lacrimilor. Atunci, o minune înfricoşată! ochii şi faţa icoanei erau inundate de lacrimi. În extazul de care fui cuprins, strigam tare: „Plânge Maica Domnului!" Mitropolitul atunci luă lumânarea, o apropie de chipul icoanei şi vede el însuşi lacrimile. Eu cerui atunci voie să se scoată icoana din catapeteasmă; se pune jos, iau bumbac, şterg până la uscăciune lacrimile, pun lumânarea aproape de chipul icoanei, privesc cu ochii aţintiţi şi văd, spre spaima mea şi a celor prezenţi, formându-se lacrimile în luminile ochilor şi năbuşind pe faţă. Mitropolitul, mişcat până la lacrimi, făcu trei metanii şi sărută sfânta icoană; iară eu, în al cărui spirit se furişase înainte o umbră de necredinţă, fui cuprins de o astfel de groază, că începui a plânge cu un plâns nervos, de care nu putui a mă linişti mai multe ore. Sub impresia aceasta ne întoarserăm în Mitropolie". Mitropolitul primat încheie notiţa sa cu aceste cuvinte: „Iată minunea ce am văzut-o cu ochii mei! Declar înaintea lui Dumnezeu că spun adevărul, spre lauda lui Dumnezeu celui ce face minuni, pentru edificarea poporului ortodox şi spre slava numelui Maicii Sale, Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.”

Observăm în treacăt că această sfântă icoană nu este vreo icoană antică, care să fi avut istoria ei seculară şi legendară. Ea datează de pe la anul 1830, când toată biserica şi Mănăstirea Socola s-au reînnoit după arderea totală întâmplată cu ocuparea oştilor ruseşti din anul 1828; în acea mănăstire fusese instalat spitalul soldaţilor răniţi şi bolnavi şi, din ne-ngrijire, totul devenise pradă focului. Mănăstirea s-a restabilit înainte de retragerea oştirilor ruseşti. Eu am cunoscut pe zugravul ce zugrăvise biserica înainte de deschiderea seminarului în anul 1834. El era român, venea la biserică la Socola, era om de o statură mică, îmbrăcat ca neguţătorii de atunci, cu anteriu cu giubea şi cu şapcă în cap; el a murit pe la anul 1836.

După dorinţa ieşenilor, sfânta icoană a fost dusă în curgerea verii cu mare procesiune de la Socola în Iaşi şi aşezată în Biserica Domnească a Sf. Nicolae, unde a stat pe un loc înadins pregătit dinaintea icoanei Maicii Domnului din catapeteasma bisericii, spre vederea şi închinarea creştinilor, care se adunau acolo la rugăciune în mare număr şi unde o vizitau şi heterodocşii şi necredincioşii. Acolo a stat sfânta icoană până toamna când iarăşi s-a readus la Mănăstirea Socola cu aceeaşi mare paradă bisericească şi creştinească.

Spre a se vedea cât de mare a fost impresia ce a produs această minune în contemporanii ei, mai ales în corpul profesorilor seminarului şi al elevilor, vom reproduce aici cuvântul compus la această ocazie de unul dintre profesorii seminarului şi citit de câteva ori pe amvonul bisericii din Socola, şi care a produs izvoare de lacrimi în cei ce îl ascultau şi văzuseră minunea cu ochii lor. Acest cuvânt a fost de mulţi prescris şi îl păstrează ca amintire până în ziua de astăzi. Vom anexa acest cuvânt la urma acestei lucrări. […]

Mult timp a trecut de la săvârşirea minunii cu icoana de la Socola, anume 36 de ani, şi eu în acest interval n-am încetat a gândi la acest mare fenomen pe tărâmul religios al ortodoxiei noastre şi a mă întreba: ce înseamnă lacrimile icoanei Maicii Domnului, acest fenomen ce, din când în când, se repetă prin bisericile noastre? Dar nu mi-am putut da alt răspuns, decât acel stabilit de opinia seculară a românilor ortodocşi. Adică faptul că lăcrimarea icoanelor este un semn prevestitor de mari calamităţi locale sau generale pentru toată ţara. Şi în adevăr, în acest period de 36 de ani, am urmărit cu mare interes soarta mănăstirii şi a Seminarului din Socola, care au mers treptat spre decădere, până ce acum mănăstirea a rămas ca şi pustie, iar seminarul se zbuciumă prin Iaşi, mutându-se din casă în casă, ca un copil orfan, răbdând strâmtorare şi nespus necaz.

De pe la anul 1864 s-a sfârşit seria oamenilor serioşi, cu simţ creştinesc şi cu zel gospodăresc, care un îndelungat timp au condus bine mănăstirea şi Institutul Seminarial şi au introdus în el binefăcătoare reforme, atât în ramul instrucţiunii, cât şi al gospodăriei. După acel period de înflorire şi prosperitate, în fruntea acelui seminar şi a mănăstirii s-au rânduit, unul după altul, omeni nedemni de a fi conducători de biserică şi de educaţia viitorilor preoţi. Între aceste nenorocite  persoane prepuse seminarului, au fost unii mai de tot smintiţi, unul beţiv, încât a tras cu pistolul în mitropolit, protectorul său. Alţii au fost nişte mizerabili iubitori de bani şi de plăceri lumeşti, care s-au silit să facă avere din bugetul seminarului, apoi să se facă posesori de moşii şi să petreacă viaţă de sardanapali.

 Sub conducerea acestor oameni degradaţi în toate privinţele, seminarul şi mănăstirea au decăzut cu totul: disciplina şi rânduiala educaţiei bisericeşti au dispărut, moralitatea a decăzut, elevii se duceau noaptea în oraş la nebunii tinereşti şi la ascultarea conferinţelor nocturne, ce ţinea în ascuns nihilistul Russel şi altele; progresul în ştiinţa bisericească a dat îndărăt. Gospodăria mănăstirii s-a desfiinţat, grajdurile s-au stricat şi grădinile cele frumoase şi spaţioase ce înconjurau mănăstirea au rămas de izbelişte; arborii s-au uscat şi s-au tăiat; vechile edificii ale seminarului, nemaifiind reparate, au ajuns în fine a fi nelocuibile, încât Majestatea Sa Regele, acum patru ani în urmă, vizitând acel seminar, s-a spăimântat de starea grozavă în care l-a găsit şi a poruncit Ministrului de Culte, ca până la alte dispoziţii, negreşit, seminarul să se mute de acolo în Iași, într-un local convenabil. Aceasta s-a si făcut.

Mănăstirea Socola însă a rămas ca şi pustie, lipsită de slava ei istorică, de a fi locaşul culturii religioase a clerului român din Moldova, precum o destinaseră, aproape cu 90 de ani în urmă, fericitul mitropolit Veniamin şi ilustrul domnitor Al. Moruzi şi pentru care scop, acea mănăstire a şi fost înzestrată cu moşii, cu vii şi alte acareturi. Deşi provizorie, Comitetul Judeţean a instalat în acea mănăstire o mică şcoală de butnărie şi dogărie, dar desigur, mănăstirea aceea merge spre totala ruinare şi pustiire; căci nimeni, afară de Guvern, nu este în stare a o restabili din ruina sa, şi pentru niciun alt scop oarecare, decât pentru reîntoarcerea seminarului iarăşi la acel loc al său unde a fost la început şi nimerit în toate privirile. Guvernul a luat dispoziţii pentru clădirea din nou a seminarului şi ministerul ar fi gata să edifice noul seminar tot în Mănăstirea Socola; din nenorocire însă, mitropolitul Moldovei se opune la aceasta, stăruind ca noul seminar să se stabilească în Iaşi pentru totdeauna, şi anume lângă Mitropolie, în casele fostului domn Mihail Sturza, care sunt situate lângă Mitropolie, şi pentru cumpărarea cărora se cer mai multe sute de mii de lei, osebit de reparaţiile şi acomodarea lor la trebuinţele unui institut de învăţământ! Dumnezeu să-i lumineze să facă cum va fi mai bine!

     În prezent însă şi seminarul suferă din lipsă de locuinţă stabilă şi potrivită cu destinaţia institutului şi Mănăstirea Socola merge cu paşi repezi spre totală ruinare şi pustiire. Un lucru pentru mine este fără îndoială, că lacrimile Maicii Domnului au prevestit calamităţile Mănăstirii Socola. De au acele lacrimi şi prevestirea altor calamităţi asupra ţării noastre, o las aceasta posterităţii, ca să o precizeze mai bine, după o mai îndelungată experienţă. Voi adăuga numai atât, că în ţara noastră, pe tărâmul religios şi bisericesc suntem vrednici de plâns, nu numai de una sau de două icoane, ci de toate icoanele din ţară. „Fie, Doamne, mila ta spre noi, precum am nădăjduit întru Tine!"

      Închei, adresând umila mea rugăciune către Sfânta Născătoare de Dumnezeu pentru ţara şi Biserica Română, scumpa mea patrie, pe care o iubesc ca şi pe mine însumi, căci ea mi-a dat fiinţa: „Nu vom tăcea niciodată noi, nevrednicii, a vesti puteri­le tale, Născătoare de Dumnezeu, că de nu ai fi stătut tu rugându-te pentru noi, cine ne-ar fi izbăvit dintru atâtea nevoi? Sau cine ne-ar fi păzit până acum slobozi? Nu ne vom depărta de la tine, Stăpână, că tu mântuieşti pe robii tăi, pururi, din toate nevoile"(Troparul al II-lea al Paraclisului Maicii Domnului).

Contact

Seminarul Teologic Ortodox "Sfântul Vasile Cel Mare" Iaşi

Adresa: Aleea M. Sadoveanu nr. 46, Iași 700489, România
Tel/Fax:- secretariat - 0232.217.045

              - contabilitate - 03321.100.118
              - administratie - 0733.922.272
              - pedagog - 0733.922.276

Email: seminarteologiciasi@yahoo.com

Sait realizat de DOXOLOGIA Media, Mitropolia Moldovei și Bucovinei | © 2012 seminariasi.ro