Anul acesta școlar a fost unul al provocărilor din punctul de vedere al participării la olimpiadele școlare. Cu un program destul de aglomerat, însoțită de un scepticism rezultat din prea multe conexiuni raționale, aveam de gând să sar acest capitol, convinsă că nu voi putea vedea un final. La solicitarea mea, trei seminariști au intrat într-un program de pregătire intens și cred că ceea ce m-a făcut să continui pregătirea pentru Olimpiada de lingvistică a fost replica unuia dintre ei care mi-a zis că mai bine lucrăm și facem ceva constructiv decât să stăm degeaba. Un drum anevoios, cu multe probleme de lingvistică ce trebuiau îmbinate cu explicarea teoriei, deloc ușoară. Le mulțumesc băieților pentru că mi-au oferit șansa să ne dezvoltăm împreună, deoarece nu mi-a fost ușor să urmez acest traseu inițiatic în toate limbile pământului, în contextul în care la școală nu se predă așa ceva. Andrei Fînaru, din clasa a XII-a A, a reușit să se claseze al doilea pe județ, intrând în lotul național. Nu a fost simplu, întrucât competiția se desfășoară cu elevi de la specializări de mate-info, dar este important să ieși, să experimentezi, să vezi și altceva. Stând doar la tine acasă, nu poți avea o vedere de ansamblu. Mergând, însă, în competiții, vezi unde te situezi atât ca profesor, cât și ca elev. Cu cât vedem lucrurile dintr-un unghi lărgit, cu atât apreciem mai obiectiv poziția noastră în lume. A doua provocare a venit invers, în sensul că nu eu am insistat, ci câteva fete au cerut pregătirea pentru olimpiadele de literatură. La fel, zeci de ore de pregătire au fost necesare pentru a face față unei competiții cu elevi de la clasele de filologie. Amândouă fetele, Mara Olărașu și Ionela Roșca, din clasa a X-a C, au obținut premii, ultima dintre ele calificându-se la națională. Se pune o presiune fantastică pe acești copii, competițiile sunt dure, vin cu lecții de viață pentru toți. În final, te întrebi cu ce rămâi, dincolo de cunoștințele acumulate. Cu ce rămâi după atâta mistuire? Nu știu cu ce au rămas ei, dar știu cu ce am rămas eu: cu amintirile întâlnirilor intelectuale, cu glumele pe care le făceam de oboseală când ieșeam la miezul nopții din ședințele de lucru, cu frumusețea tinereții și cu încrederea pură și nevinovată cu care se deschide un copil și, dincolo de toate, cu dimensiunea eshatologică a fiecărei întrevederi. De fapt, așa se construiește raiul, cu fiecare revelare a persoanei către o alta. A - și să nu uit - cred că Dumnezeu a zâmbit de câte ori Și-a văzut copiii împreună.
