(1) Am văzut pe mulți dintre cei ce slujeau cu nevrednicie murind mai înainte de vreme și nevrând de bună voie să iasă afară din dumnezeiasca preoție au ieșit prin moartea cea fără de voie, trimiși fiind la tribunalele cele de dincolo.
Și unul dintre cei serioși, încins fiind doar cu chipul sfințeniei și socotit fiind de mulți cinstit la arătare, pe când săvârșea dumnezeiasca slujbă, când se apropia cântarea heruvicului, plecându-și grumazul său, ca de obicei, înaintea Sfintei Mese și când a început să citească „Nimeni nu este vrednic” a fost văzut dintr-odată mort, în acest chip părăsindu-l pe el sufletul[1].
(2) Și odată în mănăstirile din împrejurimile împărătesei cetăților[2], într-una din cele mai sfinte mănăstiri, pe când se săvârșea slavoslovia de la utrenie, pe când cele două străni cântau într-o parte și cealaltă a bisericii, erau mai bine de 40 de monahi, cam prin zorii zilei, s-a făcut un vuiet năprasnic și înfricoșător, în timp ce văzduhul era zbuciumat de tunete și fulgere, un trăsnet fulgerător trecând peste toți ceilalți, îndată a prefăcut în cenușă pe doi dintre preoți.
(3) Și am văzut și pe mulți alții sfârșindu-și viața pe neașteptate prin amară moarte, a căror vină era curvia și nepăsarea. Dar chiar dacă cei mai mulți scapă aici de pedeapsa dreptății, totuși răsplătirea meritată pentru nevrednicia lor, care îi așteaptă pe aceștia, este mai înfricoșată, ca una care nu are sfârșit. Căci sfinții înșiși și de Dumnezeu purtătorii părinți se temeau de preoție și o respectau, ca fiind înaltă și dumnezeiască și abia potrivită sfinților. Dacă, așadar, nu ești sfânt, fugi ca să nu te arzi.
Extras din Teognost, Tezaurul, trad. L. Enache, Ed. Doxologia, 2015 (în pregătire).
[1] Cf. Teognost, Kephalaia 21, Filocalia, Veneția, 1782, p. 502; ed. Atena, 1957-1963, vol. 2, p. 259.
[2] Este vorba de Constantinopol. Paragrafele 2 și 3 nu se găsesc în alte surse, fiind inedite.
