Viaţa şi activitatea Mitropolitului Veniamin Costachi

Perioada 1821-1918, de la revoluţia lui Tudor Vladimirescu până la „crearea României mari” la 1 Decembrie 1918, reprezintă „epoca modernă” din istoria Ro­mâniei sau epoca renaşterii politice româneşti. Preocuparea principală a epocii a fost lupta românilor de pretutindeni pentru restaurarea independenţei lor politice, pentru făurirea unităţii de stat, pentru dezvoltarea vieţii culturale şi economice a ţării. Sentimentul unităţii naţionale - adânc şi puternic motivat de originea etnică, de limbă, cultură, credinţă religioasă, de aspiraţii economice - domină întreaga perioadă, iar năzuinţa de realizare a acestei unităţi naţionale, de asemenea con­stituie un ideal al românilor de pretutindeni. În Ţara Românească şi în Moldova, etapele principale ale acestei perioade sunt următoarele: revoluţia naţional-socială din 1821 condusă de Tudor Vladimirescu - primul pas spre restaurarea suveranităţii depline a celor două ţări, care a dus la înlăturarea domnitorilor fanarioţi şi restabilirea „domniilor pământene” urmată de pacea de la Adrianopol (1829), de când ambele ţări obţin autonomia administrativă, - Turcia mulţumindu-se cu drepturi teoretice, lipsite de conţinut -, revoluţia din 1848, unirea celor două Prin­cipate în 1859, restaurarea independenţei depline în anii 1877-1878, încheiată cu unirea Dobrogei cu România şi crearea României mari, reîntregite, în 1918.

În privinţa Bisericii strămoşeşti, în Ţara Românească şi în Moldova, peri­oada reprezintă epoca renaşterii vieţii bisericeşti, caracterizată prin înlăturarea elementului străin din viaţa Bisericii române, înflorirea literaturii teologice la toate nivelele, unificarea organizării bisericeşti din vechea Românie şi realizarea ma­rilor reforme bisericeşti de după 1859, recunoaşterea oficială a autocefaliei Bise­ricii Ortodoxe Române în 1885.

În Transilvania, în această perioadă s-a restabilit ierarhia ortodoxă naţională (1811), iar după 1848, când a ajuns în fruntea Bisericii de aici Andrei Şaguna, a avut loc reorganizarea bisericească, inclusiv restaurarea vechii Mitropolii a Transilvaniei (1864).

În Moldova, perioada modernă începe cu câţiva ani înainte de 1821, o dată cu alegerea ca mitropolit a lui Veniamin Costachi, până atunci episcop de Roman (18 martie 1803).

 

Viaţa mitropolitului Veniamin

 

Noul mitropolit era originar, prin tatăl său Grigorie Costachi zis Negel, dintr-o familie de boieri moldoveni, un strămoş al său fiind vornicul Boldur, unul din sfetnicii lui Ştefan cel Mare. Alţi strămoşi ai săi din partea tatălui de asemenea au fost sfetnici domneşti, eroi în luptele duse de domnii Moldovei împotriva cotropitorilor sau ctitori de lăcaşuri sfinte (pe la 1622 un Gavriil Costachi a ctitorit mănăstirea Bursuci). Prin mama sa, Maria, născută Cantacuzino sau simplu Canta, provenea din vechea familie a Cantacuzinilor, care de asemenea a dat oameni cu rosturi de seamă în viaţa politică şi culturală a Ţării Româneşti şi a Moldovei. Fraţii viitorului mitropolit erau: Matei, ajuns mare postelnic, Constantin, călugărit sub numele de Chesarie - fost dichiu la Episcopia Romanului, care a murit înecat -, Elena, călugărită sub numele de Ecaterina, iar după primirea schimei mari Elisabeta -, fostă stareţă la mănăstirea Socola, apoi, timp de 30 de ani, la Agapia - şi vornicul Şerban, care, deşi era cel mai mic, a ajuns mai târziu unul din sfătuitorii mitropolitului.

Vasile Costachi s-a născut la 20 decembrie 1768, în satul Roşieşti, în ţinutul Faldului (azi în jud. Vaslui). După obiceiul timpului, Vasile a început învăţătura cu un dascăl grec în casa părintească de la Iaşi, unde se stabilise familia, apoi a fost dat la şcoala grecească de la mănăstirea Trei Ierarhi. Nefiind mulţumit cu învăţătura de aici, a părăsit şcoala, poate cu gândul de a se retrage la mănăstirea Neamţ, atras desigur de faima stareţului Paisie. Văzând dragostea sa pentru viaţa că­lugărească, tatăl său l-a dat în grija episcopului Iacob Stamati de la Huşi, care l-a tuns în monahism, sub numele de Veniamin, după numele celui mai mic dintre fiii patriarhului Iacob din Vechiul Testament. Călugăria sa a avut loc în anul 1783 (după alţii 1784), când abia împlinise 15 ani. După trei ani, Iacob Stamati -ajuns al doilea părinte pentru monahul Veniamin, după moartea tatălui său -, l-a hirotonit ierodiacon. În 1788, mitropolitul Leon Gheucă l-a chemat în slujba Mitro­poliei din Iaşi, fiind hirotonit ieromonah şi rânduit ca mare eclesiarh al catedra­lei. Se pare că tot atunci a fost hirotesit arhimandrit de către mitropolitul Leon. În martie 1789 a fost numit egumen la mănăstirea Sfântul Spiridon din Iaşi, deţi­nând această slujbă timp de trei ani.

La 26 iunie 1792 a fost ales episcop al Huşilor, fiind pe atunci în vârstă de numai 23 de ani şi jumătate, în locul lui Iacob Stamati, trecut în scaunul mitro­politan. Hirotonia sa întru arhiereu s-a făcut în ziua următoare, în biserica Sfântul Spiridon din Iaşi. Instalat la Huşi, a căutat să meargă întru totul pe urmele înain­taşului său, contribuind la buna administrare a treburilor Episcopiei (înzestrarea catedralei şi reşedinţei, primirea unor danii etc). A fost delegat de mitropolitul Iacob să cerceteze mănăstirile Neamţ şi Secu în mai multe rânduri.

Realizările sale la Episcopia Huşilor, învăţătura, blândeţea, evlavia şi dra­gostea sa faţă de păstoriţi au dus la alegerea lui Veniamin în scaunul vlădicesc de la Roman, la 1 iunie 1796, după moartea episcopului Antonie. Cu experienţa dobân­dită la Huşi, noul episcop de Roman putea trece acolo la realizări şi mai însem­nate. Pentru că Episcopia era plină de datorii, s-a ocupat în mod deosebit de administrarea bunurilor ei, precum şi de sporirea veniturilor eparhiale.

La 18 martie 1803 a fost ales în scaunul vacant de mitropolit al Moldovei şi Sucevei. Deşi abia trecuse de 34 de ani, avea o experienţă destul de bogată, după o slujire arhierească de 11 ani în scaunele de la Huşi şi Roman. Ca mitropolit, a păstorit aproape 40 de ani, cu două întreruperi, prima între anii 1808-1812, iar a doua între 1821-1823. Izbucnind războiul ruso-turc din anii 1806-1812, ţările române au fost ocupate de ruşi, iar mitropolitul Veniamin a devenit locţiitor de domn (caimacam), sub supravegherea unui general rus, care avea înalta condu­cere peste ambele ţări române. Dar la scurt timp, a ajuns la neînţelegeri cu noua stăpânire şi s-a retras la mănăstirea Neamţ. Din cauza intrigilor urzite împotriva lui, mitropolitul şi-a înaintat demisia din scaun la 20 februarie 1808 (după unii cercetători, s-ar fi retras la Neamţ, din 1807, sau chiar din 1806, conducând de acolo treburile Mitropoliei).

În timpul şederii la Neamţ, mitropolitul Veniamin a înfiinţat acolo o tipo­grafie, aducând în acest scop câţiva meşteri de la tipografia mitropolitană din Iaşi. Cu ajutorul unor călugări-cărturari din mănăstire, a început la Neamţ o pe­rioadă de rodnică activitate culturală, concretizată într-o mulţime de traduceri şi tipărituri.

În timpul retragerii sale din scaun, autorităţile ruseşti care au ocupat Mol­dova şi Ţara Românească (1808-1812) au numit ca „exarh” al Bisericii româneşti din ambele Principate pe mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni (22 mai 1808). Acesta s-a instalat la Iaşi şi a condus efectiv Mitropolia Moldovei timp de patru ani. Abia după încheierea păcii între ruşi şi turci, prin tratatul de la Bucureşti din 16 mai 1812, exarhul Gavriil s-a retras cu ostile ruseşti. Noul domn al Moldovei, Scarlat Callimachi, împreună cu Divanul ţării l-au rechemat pe mitropolitul Ve­niamin în scaun, la 6 octombrie 1812. Notăm că prin acel tratat, partea Moldovei dintre Prut şi Nistru a intrat în componenţa Rusiei ţariste. În anul 1813 s-a creat pentru aceste teritorii o Arhiepiscopie, cu sediul la Chişinău, dependentă de Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse din Petersburg. Primul ei cârmuitor a fost tot Gavriil Bănulescu-Bodoni. Până atunci, teritoriile respective aparţinuseră, sub raport eclesiastic, de Mitropolia Moldovei, Episcopia Huşilor şi Mitropolia Proilaviei.

A doua retragere din scaun a mitropolitului Veniamin a avut loc în anii 1821-1823, din cauza Eteriei greceşti. După ce ultimul domn fanariot, Mihai Suţu, se refugiase în Rusia cu cea mai mare parte din boieri, mitropolitul a ajuns pentru a doua oară în fruntea căimăcămiei (29 martie - mai 1821), urmând să conducă şi treburile politice ale ţării. Izbucnind Eteria pe teritoriul ţărilor române, se înscrie una din paginile cele mai zbuciumate ale istoriei noastre. Eteriştii greci ucideau pe turcii aflaţi în ţară, iar armatele turceşti, din răzbunare, ucideau şi je­fuiau poporul român, incendiau sate, târguri, biserici şi mănăstiri. Poporul îngro­zit pornea în pribegie. Mitropolitul Veniamin, rămas singur în faţa primejdiilor, făcea tot ce se putea pentru apărarea poporului. Când pârjolul turcesc s-a apropiat de Iaşi, mitropolitul a fost nevoit să se retragă în satul Colincăuţi, în stânga Prutului, probabil prin septembrie 1821. De acolo a condus mişcarea românească din Moldova, purtând corespondenţă secretă cu patrioţii. A rămas acolo mai bine de un an, timp în care şi-a găsit alinare suferinţelor sufleteşti, traducând cartea teologului grec Evghenie Vulgaris, Funia întreită, „pre săraca limbă romano-dachicească sau moldovenească... în zilele năcazurilor şi ale răsipirii neamului moldo-vlahicesc”. În continuare, a mai petrecut scurt timp la Suceava, apoi în satul Bosanci lângă Suceava, unde a tradus Istoria Noului Testament. S-a reîntors în ţară abia prin ianuarie sau februarie 1823, reocupându-şi scaunul mitropolitan, sub primul domn „pământem”, Ion (Ioniţă) Sandu Sturza (1822-1828). În timpul refugiului său, caimacamul Ştefan Vogoridi a numit, la 1 octombrie 1821, pe episcopul Meletie Lefter de la Huşi, ca „vechil”, adică locţiitor la Mitropolia Moldovei. Reaşezat în scaunul mitropolitan, Veniamin Costachi a păstorit încă două decenii, până la 18 ianuarie 1842, când s-a retras definitiv din scaun.

Putem distinge mai multe aspecte din bogata activitate a lui Veniamin Cos­tachi, desfăşurată ca întâistătător al Bisericii din Moldova timp de aproape patru decenii.

 

Ctitor şi îndrumător al şcolilor naţionale

 

Mitropolitul Veniamin a înţeles să dea instituţiilor de cultură din Moldova o direcţie naţională şi să-şi închine acestora priceperea şi puterea de muncă. Abia la două luni după alegerea sa ca mitropolit a reuşit să obţină de la domnitorul Alexandru Moruzi (1802-1806) mai multe hrisoave privitoare la organizarea şcolilor din Moldova. De pildă, printr-un hrisov din 24 mai 1803 a obţinut mai multe lucruri: a) înfiinţarea unei şcoli ro­mâneşti pe lângă cea grecească de la mănăstirea Mavromolu din Galaţi; b) înfiin­ţarea de şcoli elineşti şi româneşti la Focşani şi Bârlad; c) creşterea bugetului pentru susţinerea şcolilor cu o sumă din vistieria ţării (1800 lei), pe lângă cele adunate din contribuţia clerului; d) organizarea mai temeinică a procesului de învăţământ, precum şi sporirea numărului de elevi săraci (de la 20-25 la 40) la Academia grecească din Iaşi. S-a instituit, tot atunci, o „epitropie a învăţăturilor publice”, al cărei preşedinte era mitropolitul.

După aceste prime măsuri, care consolidau şcolile româneşti din Moldova, mitropolitul Veniamin a continuat demersurile în vederea înfiinţării de şcoli mai înalte în limba română şi a scoaterii acestora de sub influenţa dascălilor greci. În acest scop, mitropolitul şi marii boieri au prezentat domnitorului Alexandru Moruzi o „anafora” (raport) prin care cereau înfiinţarea unui seminar pentru pregătirea viitorilor preoţi. Pe baza acesteia, la 26 iulie 1803, domnul a dat un hrisov, prin care rânduia mutarea călugăriţelor de la mănăstirea Socola de lângă Iaşi la Agapia, iar a călugărilor de acolo la alte mănăstiri. La 1 septembrie 1803 domnul a dat un hrisov, prin care hotăra ca „la mănăstirea Socola, ce este aici aproape de Eşi, să se aşeze o şcoală cu dascăli moldoveneşti, cari să fie pentru învăţătura feciorilor de preoţi şi diaconi, care, la vremea lor, numai dintr-aceia să se hirotonească preoţi şi toate veniturile acestei mănăstiri să fie pentru plata dascălilor şi a altor trebuincioase a şcoalei”.

 

 

Mitropolitul Veniamin s-a interesat îndeaproape de bunul mers al Semi­narului de la Socola în tot cursul arhipăstoriei sale. De exemplu, la insistenţa sa, acelaşi domn a acordat Seminarului o subvenţie anuală din vistieria ţării, în vederea înzestrării sale cu cele necesare. O grijă deosebită a arătat pentru recrutarea profesorilor şi pentru extinderea planului de învăţământ.

După înfiinţarea Academiei Mihăilene de la Iaşi (1834-1835), Seminarul era considerat ca un fel de Facultate, în cadrul Academiei, fiind condus de un rector. Primii săi rectori au fost: juristul bănăţean Damaschin Bojâncă, bucovineanul Vladimir Suhopan, apoi moldoveanul Filaret Scriban, amândoi arhimandriţi, mai târziu arhierei titulari. În felul acesta, Seminarul de la Socola a devenit una dintre cele mai însemnate instituţii de cultură din Moldova, ale cărei lumini se vor răs­frânge şi asupra altor şcoli ale timpului, căci majoritatea dascălilor de la şcolile înfiinţate sub mitropolitul Veniamin erau absolvenţi ai Seminarului. Ca o recu­noaştere a serviciilor aduse ţării de către Seminar şi de ctitorul său, printr-un hrisov al domnitorului Mihail Sturza (1834-1849) din anul 1840 s-a hotărât ca el să poarte numele de „Seminaria Veniamina”.

Pentru maicile mutate la Agapia - unde era stareţă sora mitropolitului - se înfiinţa o şcoală de „carte grecească şi elinească” cu „un dascăl bătrân, procopsit la învăţătură”, până când se va pregăti o călugăriţă, care să le înveţe pe celelalte. În afară de aceasta, călugăriţele de la Agapia şi Văratec - care alcătuiau acum un singur sobor - urmau să se ocupe cu lucrul manual şi „alte iscusite lucruri care aceste sunt pentru cinstea şi folosul lor şi pentru podoaba patriei”. Hrisovul mai prevedea ca „fiicele de boieri, de mazili, de negustori şi de toată starea” să poată merge la aceste mănăstiri „pentru învăţătura cărţii sau lucrului mâinilor”. Aşadar, prin strădaniile mitropolitului Veniamin au luat fiinţă acum trei şcoli: Seminarul de la Socola, Şcoala elinească-grecească pentru maici şi Şcoala românească de fete, amândouă la Agapia. Este vrednic de subliniat faptul că acum apare pentru prima oară într-un hrisov domnesc preocuparea pentru învăţătura fetelor.

În octombrie 1805, mitropolitul Veniamin a înfiinţat o Şcoală de cântări bi­sericeşti la Iaşi, aducând la conducerea ei pe „chir Petru protopsaltul bisericii cei mari” a Patriarhiei din Constantinopol (numit şi Petru Lampadarie), la care s-au adăugat apoi alţi renumiţi dascăli de psaltichie. El era însărcinat să înveţe cân­tările bisericeşti atât pe psalţii de la catedrala mitropolitană şi de la alte biserici din Iaşi, cât şi pe „vreo câţiva copii începători”. Tot mitropolitul Veniamin a oferit banii necesari pentru deschiderea unei şcoli particulare de cântăreţi bisericeşti pe lângă biserica Sfântul Ioan cel Nou din Suceava (vechea Mitropolie) - aflată pe atunci sub stăpânire austriacă -, al cărei patron era (1828). Şcoala a dăinuit mai mult de 15 ani.

Un gând scump inimii lui Veniamin Costachi era şi acela de a schimba cu totul organizarea celorlalte şcoli din Moldova, în majoritatea lor aflate sub con­ducerea unor dascăli greci, fără să mai vorbim de familiile boiereşti, în care educaţia copiilor era încredinţată tot unor dascăli greci, francezi sau de alt neam. Cu alte cuvinte, urmărea românizarea întregului învăţământ din Moldova. În acest scop, s-a îngrijit de pregătirea unor tineri români pentru cariera de profesori, trimiţându-i la studii peste hotare. Primii tineri trimişi la studii, pe cheltuiala sa, au fost fraţii Gheorghe şi Clemens-Daniil, fiii protopopului Lazăr (în călugărie Leon) Asachi. Gheorghe Asachi a studiat matematica şi pictura la Viena (1805-1808), apoi arheologia, pictura şi sculptura, precum şi pe clasicii romani şi italieni la Roma (1808-1812). Întors în ţară cu o pregătire temeinică şi cunoscând mai multe limbi străine, a fost însărcinat de mitropolitul Veniamin - în calitatea sa de prim epitrop al şcolilor din Moldova - să predea un curs teoretic şi practic de inginerie în limba română la Academia domnească din Iaşi, între anii 1814-1818. Prin acest curs, s-au pus bazele învăţământului politehnic la noi. Examenele finale, ţinute în iunie 1818, au dovedit profesorilor greci, precum şi boierilor moldoveni retrograzi, că se pot preda ştiinţe exacte şi în limba română, nu numai în greceşte, cum susţineau ei. Gheorghe Asachi a fost apoi cel mai preţios colaborator al mitropolitului în opera sa de organizare a învăţământului românesc.

După înlăturarea regimului fanariot şi numirea primului domn pământean, Ion Sandu Sturza, s-au deschis noi perspective pentru dezvoltarea culturii şi a învăţământului de toate gradele în limba română. Astfel, în toamna anului 1824, mitropolitul Veniamin a deschis la mănăstirea Trei Ierarhi din Iaşi o şcoală „în­cepătoare” (elementară) în limba română, la care era încadrat ca învăţător un absolvent al Seminarului de la Socola. În 1826 şcoala a dobândit un profesor calificat, în persoana lui Gheorghe Săulescu, absolvent al Academiei din Iaşi, bursier al mitropolitului în insula Hios şi la Cernăuţi.

La 1 ianuarie 1828, mitropolitul Veniamin şi Gheorghe Asachi au prezentat domnului un plan de organizare a învăţământului naţional din Moldova, cu două tipuri de şcoli (pe lângă cea elementară): o şcoală „normală”, cu doi ani de studii, şi un gimnaziu, cu patru ani de studii, în care se predau: latina, religia, logica, retorica, istoria, geografia, matematica, ştiinţele naturale, economia etc. Prin aceeaşi „anafora”, propuneau să se dea prioritate limbii române şi abia mai târziu să se înveţe limbile străine. Propuneau de asemenea înfiinţarea unei „biblioteci naţionale” şi dotarea şcolii cu „instrumenturi şi adunarea uneltelor pentru sporul învăţăturilor”.

Domnul a aprobat propunerile, iar cursurile ambelor şcoli s-au deschis în pri­mele luni ale anului 1828. Gimnaziul era cunoscut şi sub numele de „şcoala vasiliană” sau „gimnazia vasiliană”, după numele lui Vasile Lupu, primul organizator al unei şcoli la Trei Ierarhi, în 1639. Profesorii au fost obligaţi, prin contractul de angajare, să alcătuiască şi „cărţile scolastice” pentru cursurile lor. Trebuie subliniat şi faptul că mitropolitul Veniamin asista în fiecare an la examenele de la gimnaziu, împărţind premii elevilor merituoşi. Între 1828-1831 la şcoala elementară erau 411 elevi, la cea normală 166, iar la gimnaziu 103. La acestea, se adăugau şi cursurile extraordinare de drept, limbi străine şi muzică. S-a înfiinţat în acelaşi timp şi un internat pentru copiii săraci. Tot prin eforturile mitropolitului şi ale lui Gheorghe Asachi, Epitropia şcolilor a putut să intre în posesia a trei moşii şi a altor bunuri, care până atunci erau folosite de călugării greci de la mănăstirea Sf. Trei Ierarhi.

Activitatea mitropolitului Veniamin în problemele şcolare a devenit şi mai intensă după ce s-a pus în aplicare Regulamentul Organic (1 ianuarie 1832). La 1 fe­bruarie 1832 s-a ţinut, la „gimnazia vasiliană”, un curs pedagogic special pentru pregătirea viitorilor învăţători. Iar în toamna anului 1832, s-au deschis şase şcoli „ţinutale”, la Roman, Huşi, Botoşani, Bârlad, Galaţi şi Focşani. În anii următori, mitropolitul Veniamin, în strânsă colaborare cu Gheorghe Asachi, au luat măsuri pentru înfiinţarea de noi şcoli „ţinutale”, la Bacău, Piatra Neamţ, Vaslui, Tecuci, Târgu Frumos şi altele.

În toamna anului 1834, mitropolitul Veniamin şi Gheorghe Asachi au reuşit să înfiinţeze la Iaşi prima şcoală publică pentru „fetele orăşenilor”, cu 70 de eleve. Cursurile se ţineau într-o clădire pusă la dispoziţie de mitropolit în curtea mă­năstirii Bărboi.

În acelaşi timp, mitropolitul Veniamin cu ceilalţi epitropi ai şcolilor şi cu Gheorghe Asachi au luat măsuri în vederea deschiderii unei Academii. În lipsă de profesori, mitropolitul a acceptat propunerea lui Asachi de a se trimite câţiva tineri la studii, timp de patru ani, şi anume şase la Viena şi unul în Franţa, pentru a se pregăti în diferite specialităţi. Cursurile Academiei (numită „Mihăileană”, după numele domnitorului Mihail Sturza) s-au deschis la Iaşi în noiembrie 1834, dar inaugurarea oficială s-a făcut abia la 16 iunie 1835. Academia avea o Fa­cultate „filosofică” (2 ani) şi una „juridică” (3 ani), apoi „cursuri extraordinare” de inginerie, agronomie, arte frumoase şi filologie. Cursurile superioare ale Seminarului de la Socola (4 ani) erau considerate drept a treia facultate în cadrul Academiei. Ca profesori au fost numiţi - pe parcurs - câţiva tineri entuziaşti, absolvenţi ai şcolilor de la Trei Ierarhi sau foşti bursieri ai mitropolitului, întorşi de la studii de peste hotare, precum şi câţiva transilvăneni şi bănăţeni: Eftimie Murgu, Gheorghe Săulescu, Vasile Fabian-Bob, Damaschin Bojâncă, Petru Câmpeanu, Teodor Stamati, Anton Velini, Ion Ionescu de la Brad, Teodor Codrescu şi alţii. Erau folosiţi apoi şi câţiva profesori străini, mai ales pentru predarea lim­bilor străine. Academia a fost înzestrată cu bibliotecă, laboratoare de fizică şi de chimie, instrumente de inginerie, muzeu de ştiinţe naturale etc. Prin osteneala profesorilor, având îndrumarea permanentă a celor doi mari ctitori ai învăţămân­tului românesc din Moldova, Academia Mihăileană şi-a ridicat necontenit ni­velul, câştigând încrederea tuturor într-un învăţământ românesc superior şi înscriind pagini luminoase în istoria culturii naţionale. În 1860 din ea s-a dezvoltat Universitatea din Iaşi, existentă şi azi. În acelaşi timp, mitropolitul şi Gheorghe Asachi s-au opus încercărilor venite din partea marii boierimi de a înlocui ro­mâna, ca limbă de predare, cu franceza.

Pentru pregătirea cadrelor didactice, s-a continuat trimiterea de tineri la studii peste hotare: la Academia de la Sfântul Sava din Bucureşti, la Munchen, Paris, Kiev şi în alte centre.

Problema înfiinţării de noi şcoli a preocupat pe mitropolitul Veniamin şi pe colaboratorul său apropiat şi în anii următori. De pildă, în 1841, au deschis la Iaşi prima şcoală „de arte şi meşteşuguri” din Moldova, cu şase ateliere, la care au fost încadraţi specialişti aduşi din Moravia şi Transilvania, în care s-au pregătit primii tehnicieni români.

La îndemnul mitropolitului şi al lui Gheorghe Asachi, unii boieri şi unele mănăstiri (ca Doljeşti, Vorona) au înfiinţat şcoli săteşti pe moşiile lor, numind ca dascăli absolvenţi ai Gimnaziului şi Academiei din Iaşi sau ai Seminarului de la Socola. Prin diferite pastorale, prin unele prefeţe la tipăriturile sale, dar şi prin viu grai, mitropolitul Veniamin a îndemnat mereu pe păstoriţii lui să-şi dea copiii la învăţătură, arătând foloasele acesteia în viaţa omului şi a ţării.

Consemnăm şi faptul că la 27 decembrie 1816, cu binecuvântarea şi în pre­zenţa sa, a avut loc prima reprezentaţie teatrală cultă, la Iaşi. A avut parte de încu­rajare şi ocrotire prima gazetă din Moldova, Albina românească a lui Gheorghe Asachi(1829-1858).

Din toate acestea rezultă că mitropolitul Veniamin Costachi - în calitatea sa de prim epitrop şi conducător al învăţământului public din Moldova - călăuzit de o dragoste sinceră faţă de păstoriţii săi şi de un înalt patriotism -, a adus o contri­buţie efectivă la organizarea şcolilor şi la renaşterea culturii naţionale în Moldova. Opera de pionierat a mitropolitului Veniamin şi a marelui cărturar Gheorghe Asachi a însemnat începutul unei noi epoci în istoria culturii româneşti.

 

Activitatea culturală-editorială

 

Mitropolitul Veniamin, numit „luminăto­rul Moldovei”, a simţit mai mult ca oricine lipsa cărţilor nu numai pentru şcolile pe care le-a înfiinţat, ci pentru întreaga suflare românească. Pentru a înlătura această deficienţă, el a refăcut vechea tipografie a Mitropoliei şi a înfiinţat una nouă la Mănăstirea Neamţ, în 1807. În aceste două tipografii au apărut zeci de lucrări, fie traduse de el, fie ale altora, tipărite sub îndrumarea sau cheltuiala sa.

În ce priveşte literatura teologică, mitropolitul Veniamin a acordat o atenţie deosebită traducerilor din Sfinţii Părinţi, din scriitorii postpatristici şi din lite­ratura teologică modernă. Astfel, prin osteneala sa au fost traduse şi au văzut lu­mina tiparului: Tălcuirea celor şapte Taine (Iaşi, 1807), tradusă după Gavriil, arhiepiscopul Filadelfiei din Monemvasia, Chiriacodromionul la Apostolii dumine­cilor de preste an (Neamţ, 1811), după Nichifor Theotochis, Adoleshia Filotheos adecă îndeletnicire iubitoare de Dumnezeu de Evghenie Vulgaris (5 volume, Iaşi, 1815-1819), Istoria Scripturii Vechiului Testament (Iaşi, 1824), Istoria Scrip­turii ceii nouă (2 voi., Iaşi, 1824), Funie sau frânghie întreită (Iaşi, 1831), Iubitorul de înţelepciune (Iaşi, 1831), Drept slăvitoare învăţătură a mitropoli­tului Platon al Moscovei (Iaşi, 1839, traducere după o versiune greacă), Istoria bisericească a arhiepiscopului Meletie al Atenei (5 voi., Iaşi, 1841-1843, după ediţia lui Gh. Vendote, Viena, 1783), Piatra scandelei sau lămuriri despre înce­puturile şi pricinile adevărate ale schismei... (Iaşi, 1844), Pidalionul (Neamţ, 1844), o colecţie de „canoane ale dumnezeeştilor Apostoli, ale sfintelor sinoade icumenice şi localnice şi ale osebiţilor Părinţi şi dascăli ai Ortodoxiei”, tradusă după ediţia de la Lipsea din 1800 (a lui Nicodim Aghioritul şi Agapie), revizuită de Neofit Scriban şi tipărită cu cheltuiala stareţului Neonil de la Neamţ, înde­letnicire despre buna murire a lui Evghenie Vulgaris (Iaşi, 1845), tradusă în timpul retragerii la Slatina.

Dintre numeroasele sale traduceri rămase în manuscris, câteva au văzut lumina tiparului după moartea sa: Tâlcuirea Psaltirii de Eutimie Zigaben (2 voi. Iaşi, 1850-1862), Istoria bisericească a lui Teodoret al Cirului (Bucureşti, 1894), Trimiterile cele 14 ale Sfântului Apostol Pavel de Teofilact al Ohridei după ver­siunea în greaca modernă a lui Nicodim Aghioritul (3 vol., Bucureşti, 1904-1906).

În manuscris, au rămas de la el mai multe traduceri din Sfinţii Părinţi: Omi­liile Sfântului Ioan Gură de Aur la Faptele Apostolilor şi la Epistolele Sfântului Apostol Pavel (7 vol.), traducere începută la mănăstirea Neamţ, în timpul primei sale retrageri din scaun, şi terminată la Iaşi, abia în 1819. În ultimii ani ai vieţii sale, petrecuţi în retragere la mănăstirea Slatina, a tradus în româneşte opera completă a Fericitului Teodoret al Cirului, în trei volume rămase în manuscris (co­mentarii la cărţile Sfintei Scripturi, diferite lucrări dogmatice şi Istoria biseri­cească, ultima fiind tipărită în 1894 la Bucureşti) şi altele care s-au pierdut.

Alte peste o sută de cărţi s-au tipărit „cu binecuvântarea”, cu „porunca”, „cu îndemnul” sau „cu toată cheltuiala” mitropolitului Veniamin. Între traducerile din literatura patristică trebuie pomenite cele făcute din greceşte de cei doi monahi cărturari de la Neamţ, Gherontie şi Grigorie (ultimul a ajuns mai târziu mitropolitul Ungrovlahiei), din Sfinţii Atanasie cel Mare şi Ioan Damaschin, din Fericitul Augustin şi alţii. O altă însemnată operă patristică, Cuvintele şi învăţă­turile prea cuviosului părintelui nostru Efrem Sirul, a fost tradusă de schimonahul Isaac, revăzută de un ieromonah Iosif şi tipărită la Neamţ (3 vol., 1818-1823). Cuvintele şi învăţăturile Sfântului Isaac Sirul au fost traduse prima oară de un ieromonah Macarie, la îndemnul stareţului Paisie, traducerea sa fiind revizuită la îndemnul mitropolitului Veniamin - de schimonahul Isaac şi de ieromonahul Iosif (Neamţ, 1819).

Din literatura teologică greacă postpatristică şi modernă de asemenea au fost traduse câteva lucrări de către călugării Gherontie şi Grigorie: din Teofilact al Ohridei, Nichifor Calist Xantopol, Atanasie din Paros, Ilie Miniat (Didahii la Duminicile postului mare şi la sărbătorile împărăteşti, laşi, 1837), Nichifor Theotochis (Chiriacodromionul la Evangheliile duminicale, 2 voi, Iaşi, 1840-1841) şi alţii.

Câteva lucrări teologice au fost traduse din limbile rusă şi slavă. Astfel, ierodiaconul Ştefan, din mănăstirea Neamţ a tradus Apologia Sfântului Dimitrie al Rostovului (Iaşi, 1803), precum şi Vieţile sfinţilor în 12 volume, după acelaşi (Neamţ, 1807-1815), ieromonahul Chiriac din mănăstirile Neamţ- Secu a tradus lucrările intitulate Oglinda omului dinlăuntru (Neamţ, 1833) şi Praştia arhiman­dritului Ioanichie Galeatovschi, tipărită împreună cu lucrarea Sfântului Dimitrie al Rostovului, Despre „eresurile lipoveneşti” (Neamţ, 1837). În 1838 s-a retipărit la Iaşi lucrarea pastorală-omiletică intitulată Datoriile preoţilor de popor, scrisă de doi ierarhi ruşi. Se adaugă la acestea numeroase catehisme sau lucrări teolo­gice mai mărunte, prelucrate din greceşte şi ruseşte, o ediţie a Noului Testament la Neamţ, în 1818 şi altele.

Dintre cărţile laice tipărite „cu binecuvântare” sau „cu cheltuiala” mitro­politului Veniamin notăm: Descrierea Moldovei a lui Dimitrie Cantemir (Neamţ, 1825), Manualul de patriotism al lui Iancu Nicola (Iaşi, 1829), Hronograful Sfântului Dimitrie al Rostovului (Neamţ, 1837) şi altele.

În cursul păstoririi mitropolitului Veniamin s-au tipărit la Iaşi şi Neamţ aproape toate cărţile de cult ortodoxe (peste 70 de volume). Între acestea, ne reţin atenţia: Tipiconul Sfântului Sava, tradus de mitropolit şi tipărit pentru prima oară în româneşte (Iaşi, 1816), Liturghierul de la Iaşi, în două ediţii (1818 şi 1834), „îndreptate” de mitropolit, ambele cu lungi şi valoroase prefeţe, de care ne vom ocupa mai jos, Evanghelia (Neamţ, 1821), una din cele mai frumoase tipărituri, cele 12 Mineie (Neamţ, 1830-1832 şi o nouă ediţie în 1845-1846), primele în Mol­dova (după ediţia de la Râmnic din 1776-1780) etc.

Rezultă că mitropolitul Veniamin Costachi s-a impus în viaţa culturală a Moldovei din prima jumătate a secolului al XlX-lea, şi prin mulţimea cărţilor traduse şi tipărite de el sau traduse şi alcătuite de alţii, dar tipărite cu binecuvân­tarea, cu îndrumarea şi cu cheltuiala sa, cu profil foarte variat. Şi, în sfârşit, tre­buie să fie subliniat faptul că majoritatea cărţilor tipărite de Veniamin Costachi au fost împărţite „în dar”, venind şi prin aceasta în sprijinul păstoriţilor săi.

În încheierea acestor consideraţii asupra cărţilor tipărite de mitropolitul Veniamin, consemnăm şi cele peste 30 de prefeţe valoroase şi instructive la anumite tipărituri, unele având - prin conţinutul lor - aspectul unor adevărate scri­sori pastorale către credincioşii săi. De pildă, în prefaţa la Istoria Scripturii Ve­chiului Testament (Iaşi, 1824) expunea pe larg importanţa învăţăturii şi a cărţilor, dând îndrumări părinţilor să-şi dea copiii la şcoală, încât ea poate fi considerată o adevărată prelegere pedagogică. Tot aici făcea şi un scurt istoric al evenimentelor din 1821-1822, amintind şi de timpul petrecut la Colincăuţi.

Prefeţe deosebit de interesante sunt şi la cele două ediţii ale Liturghierelor din 1818 şi 1834. Din ambele rezultă părerile sale asupra limbii române literare, în acelaşi timp, din ele se constată şi contribuţia sa la introducerea unor termeni liturgici în limba noastră. De pildă, în prefaţa Liturghierului din 1818 arăta că a schimbat unii termeni slavoni cu alţii de origine latină: molitvă cu rugăciune, vohod cu intrare, dveră cu uşă, cădire cu tămâiere, sfântul agneţ cu sfânta pâine, teplată cu căldură, procovăţ cu acoperământ şi altele. Mult mai cuprinzătoare este prefaţa Liturghierului din 1834, în care menţiona alte schimbări făcute de el: blagoslovenie cu binecuvântare, trisvetoie cu trisfinţită cântare, pravoslavnic-dreptslăvitoriu, blagocestiv-binecinstitoriu, oglasenie-chemare, predsfeştelnă-înainte sfinţită, po-grebanie-înmormântare, îngropăciune şi petrecanie, dveră-uşă, prestol-sfântă masă, cădelniţă-tămâitoare, cădeşte-tămâiază, zvezdă-stea, poias-brâu sau cingătoriu, rucaviţe-mânecare, polonoşniţă-rugăciune miezonoptică, utrenie-rugăciunea mâne-cării, vecernie-rugăciunea serii, jertfă-arsură sau tămâiere, norod-popor şi altele. Propunea de asemenea înlocuirea cuvintelor: slavoslovie cu doxologie, pravo­slavnic cu ortodox, pricistanii cu evharistie, taine cu misterii (!), sobor cu sinod, molitvelnic cu evhologhiu, priceasnă cu chinonic, vohod cu ieşire, văzduh cu aer, vozglas cu ecfonimă. Arăta apoi că unele cuvinte le-a lăsat în forma lor originală, grecească, neputându-le traduce în româneşte: polieleu, litie, panihidă, liturghie, proscomidie, antifon, potir, catapeteasmă, icoană, tetrapod, analoghiu, Evanghelie, felon, epitrahil, stihar şi altele.

Observăm deci că majoritatea termenilor liturgici propuşi de mitropolitul Veniamin s-au impus şi sunt folosiţi până azi. Folosind limba vorbită de popor, precum şi limba documentelor şi a textelor vechi, mitropolitul Veniamin, din poziţia sa de slujitor al Bisericii, a adus o contribuţie însemnată la cultivarea şi unificarea limbii româneşti. Deci, scrierile sale au îndeplinit un rol dublu: au în­drumat viaţa religioasă a credincioşilor şi au ajutat la cultivarea, unificarea şi fixarea limbii literare române. Trebuie subliniat şi faptul că mitropolitul Ve­niamin n-a ajuns la exagerările „şcolii” latiniste ardelene sau ale lui Ioan Heliade Rădulescu, care preconizau soluţii puriste, cu eliminarea cuvintelor străine de spiritul limbii române.

 

Activitatea socială-pastorală

 

Frumoasa operă de luminare a poporului săvârşită de mitropolitul Veniamin era însoţită şi de o credinţă puternică în Dum­nezeu şi' de o nemărginită dragoste faţă de oameni.

Încă din tinereţea sa, ca egumen la Sf. Spiridon, a venit în sprijinul celor bolnavi, căci mănăstirea avea şi un spital. În timp ce păstorea la Roman, a venit în ajutorul egumenului Vartolomeu Putneanul cu 80 de pungi de bani pentru spi­talul şi farmacia de pe lângă mănăstirea Precista Mare din Roman. Iar în timp ce păstorea la Iaşi, - cum aflăm dintr-o condică de cheltuieli a Mitropoliei -, erau plătiţi diferiţi medici din oraş pentru îngrijirea unor oameni săraci. Întreaga sa avere, atât cea moştenită de la părinţi, cât şi cea câştigată de pe urma ostenelilor sale arhiereşti, a dat-o spitalului Sf. Spiridon şi celor lipsiţi. Mila sa faţă de cei în necazuri şi suferinţe a ajuns proverbială. Se spune că de multe ori, împărţindu-şi toţi banii, dădea săracilor chiar şi din hainele sale ori ceasul.

O atenţie specială a arătat şi faţă de preoţii din Moldova, pe care i-a păstorit ca episcop şi apoi ca mitropolit. În aceste înalte slujiri, a trimis preoţilor săi câteva pastorale, prin care le dădea felurite îndrumări cu privire la purtarea lor şi la raporturile cu credincioşii. Încă din anul 1803 a cerut Divanului domnesc să ia măsuri pentru îmbunătăţirea stării materiale a clerului său. Solicitudinea sa faţă de preoţime reiese mai cu seamă din grija permanentă pe care a purtat-o Se­minarului de la Socola, în care erau pregătiţi viitorii preoţi ai Moldovei.

Aceeaşi grijă părintească a purtat faţă de mănăstirile ţării, mai ales faţă de cele neînchinate. De o deosebită atenţie s-au învrednicit mănăstirile Neamţ şi Slatina - în care s-a stabilit, după cele două retrageri din scaunul mitropolitan - şi Agapia, unde era stareţă sora sa. În câteva rânduri a adresat pastorale şi instruc­ţiuni mănăstirilor şi schiturilor moldovene, în scopul unei mai bune organizări şi a întăririi disciplinei monahale. De pildă, printr-o pastorală din 1838 rânduia ca în viitor să nu mai fie primiţi în monahism decât credincioşi cu o vârstă de cel puţin 25 de ani şi cu un stagiu de 10 ani de ascultare în mănăstire.

Mitropolitul Veniamin a fost preocupat în permanenţă şi de viaţa religios-morală a credincioşilor moldoveni. Conştient de răspunderea sa ca ierarh, a ţinut cu tărie la respectarea dreptei credinţe şi a tuturor rânduielilor bisericeşti. Astfel, a dat preoţilor îndrumări preţioase pentru administrarea corectă a Tainei Sfân­tului Botez, în sensul de a nu se mai săvârşi prin turnare, ci prin întreită afundare. O atenţie deosebită a arătat familiei, acordând cu multă reţinere dispense pentru căsătorii în grade de rudenie şi pentru divorţuri; a caterisit pe preoţii care au cu­nunat pe cei înrudiţi de sânge, voind prin acestea să servească drept pildă altora, ca să nu slăbească viaţa de familie prin divorţ şi concubinaj.

Mitropolitul Veniamin s-a dovedit şi un dârz apărător al Ortodoxiei moldo­veneşti, ridicându-se împotriva înfiinţării unei episcopii catolice la Iaşi, cunoscând scopurile prozelitiste şi politice care se urmăreau prin aceasta.

Ctitor de lăcaşuri sfinte

 

Pentru credincioşii săi din Iaşi, dar şi pentru pres­tigiul Mitropoliei, a pus temelia actualei catedrale mitropolitane, cu hramul în­tâmpinarea Domnului şi Sf. Mare Mucenic Gheorghe. Încă din 8 august 1826, domnitorul Ioniţă Sandu Sturza a adresat un apel clerului şi credincioşilor mol­doveni, pentru organizarea unei colecte, în vederea zidirii unei noi catedrale, înscriindu-se el însuşi cu o însemnată sumă de bani. La 2 martie 1833, a adresat şi mitropolitul un apel către întreaga suflare moldovenească, cerând obolul pentru începerea lucrărilor. El însuşi s-a înscris cu 1000 de lei lunar „cât mă va ţine Dumnezeu în viaţă sau până la gătirea acestui dumnezeiesc lăcaş de închinare”. Apelul lor a găsit ecou mai ales la mănăstirile şi schiturile neînchinate (numai Slatina a contribuit cu aproape o jumătate de milion de lei).

 

Lucrările de construcţie au început în primăvara anului 1833, pe locul bise­ricii Stretenia, ctitoria doamnei Anastasia, soţia lui Gheorghe Duca, de la sfârşitul secolului al XVII-lea, acum demolată. Un arhitect austriac, Johann Freiwald, a întocmit planurile şi a condus lucrările de construcţie, urmat apoi de colonelul rus Singurov (tradiţia afirmă că primele planuri le-ar fi întocmit Gheorghe Asachi, dar nu le cunoaştem). Lucrările s-au întrerupt în 1842, pe de o parte, din cauza retragerii mitropolitului din scaun, pe de alta, datorită fisurilor care au apărut în ziduri după construirea bolţilor. Lucrările au fost reluate abia peste vreo patru decenii, în timpul arhipăstoririi mitropolitului Iosif Naniescu, între anii 1880-1887, după planurile arhitectului Alexandru Orăscu, fiind pictată de Gheorghe Tattarescu. Sfinţirea s-a făcut la 23 aprilie 1887. În jurul reşedinţei mitropolitane a ridicat numeroase clădiri anexe pentru gospodărie şi a făcut reparaţii la vechea catedrală mitropolitană.

În timpul primei retrageri din scaun, fiind la mănăstirea Neamţ, a ctitorit acolo paraclisul cu hramul Adormirea Maicii Domnului, chilii, bibliotecă şi pivniţe. Apoi, a ajutat efectiv la refacerea mănăstirii Agapia distrusă de turci în cursul eve­nimentelor din anul 1821 (biserica Sf. Voievozi şi Agapia veche). Tot la Agapia a ctitorit un paraclis cu hramul Naşterea Maicii Domnului (construit în timp ce era retras la Slatina şi sfinţit după moartea sa). Aceleiaşi mănăstiri i-a făcut mai multe danii în cărţi şi obiecte de cult. La mănăstirea Slatina, unde a trăit în ultimii ani ai vieţii, a ridicat câteva chilii şi unele construcţii gospodăreşti şi a făcut mai multe danii de cărţi, veşminte şi obiecte de cult. Alte danii a făcut mănăstirii Sf. Ioan din Suceava, aflată pe atunci între graniţele Imperiului habsburgic, şi mănăstirii Cocoş din Dobrogea. Multe alte biserici şi mănăstiri din Moldova l-au trecut în rândul ctitorilor. Diferite ajutoare a acordat Patriarhiei ecumenice, unor biserici de limbă greacă sau chiar unor călugări şi credincioşi greci.

Patriot luminat

 

Mitropolitul Veniamin a avut şi un important rol politic, fiind locţiitor de domn (caimacam) în 1807 şi 1821. Ca preşedinte de drept al Di­vanului ţării apoi al Adunării obşteşti (instituită prin Regulamentul Organic) şi-a spus cuvântul în cele mai importante probleme ale ţării. A avut, de exemplu, o contribuţie importantă la alcătuirea Regulametnului Organic al Moldovei, intro­ducând unele articole care favorizau dezvoltarea învăţământului românesc. Prin pastorale, prin prefeţele cărţilor sale, prin cuvântări, a mângâiat întotdeauna po­porul în cursul războaielor şi nenorocirilor care s-au abătut asupra sa, îndemnându-i pe toţi să fie uniţi pentru binele şi fericirea patriei. De altfel, dacă privim eforturile depuse de el timp de aproape 60 de ani, ne dăm seama că el a pus toate acestea în slujba Bisericii şi a ţării.

Şcolile înfiinţate de el, mulţimea tipăriturilor sale în româneşte nu erau decât o expresie a unui patriotism luminat şi a iubirii lui faţă de ţară şi de poporul său. Dascălii pe care i-a adus din Transilvania (unii chiar uniţi) au contribuit la întă­rirea conştiinţei unităţii naţionale şi a originii noastre latine, la dezvoltarea senti­mentelor patriotice ale moldovenilor. El însuşi mărturisea că scopul întregii sale activităţi a fost „ca românii să aibă în cer un Dumnezeu şi pe pământ o patrie”.

 

Sfârşitul mitropolitului

 

După o activitate de aproape şase decenii în slujba Bisericii şi a ţării, mitropolitul Veniamin a fost nevoit să se retragă din scaun. Şi-a înaintat actul de demisie (paretisis) domnitorului Mihail Sturza la 18 ianuarie 1842. Deşi nu se arătau motivele care l-au determinat să plece, ele trebuie căutate în neînţelegerile avute cu domnitorul, mai ales pentru proiectele sale de legi pri­vitoare la averile Mitropoliei, episcopiilor şi mănăstirilor neînchinate, urmărindu-se subordonarea lor faţă de Stat (legea s-a şi votat a doua zi după plecarea mitropo­litului din Iaşi).

S-a retras la mănăstirea Slatina, unde a rămas până la sfârşitul vieţii, continuându-şi munca de o viaţă întreagă: traducerea de cărţi în limba română. Simţindu-şi sfârşitul aproape, obosit de povara anilor închinaţi binelui obştesc şi acţiu­nilor culturale, la 8 ianuarie 1844, proin-mitropolitul Veniamin şi-a scris cu­noscutul său testament, un adevărat model al genului, străbătut de cea mai adâncă smerenie şi dragoste creştinească. În prima parte a testamentului făcea o scurtă expunere asupra vieţii şi activităţii sale, iar în partea a doua testa puţinele bunuri pe care le mai avea. Astfel, Mitropoliei îi lăsa „toate odoarele, argintăriile şi lucrurile, câte din vreme în vreme le-am făcut eu, spre înfrumuseţarea, podoaba şi înzestrarea bisericii catedrale”, precum şi veşmintele sale arhiereşti, iar mănăstirii Slatina îi lăsa odoarele pe care le-a făcut după retragerea din scaun, mănăstirii Agapia o mie de galbeni împărăteşti, spre a se face un paraclis întru pomenirea sa şi a surorii sale. Pentru întreţinerea ierodiaconului Veniamin Cananău la studii teologice la Atena lăsa engolpionul de aur ce i-a fost dăruit de ţarul Nicolae al Rusiei; din banii rămaşi după ce-şi va termina studiile, cerea să se înfiinţeze un fond, din care să fie premiate anual cele mai bune lucrări de istorie naţională.

Şi-a dat obştescul sfârşit la 18 decembrie 1846, în vârstă de-78 de ani, fiind îngropat lângă biserica mănăstirii Slatina. La 30 decembrie 1886, rămăşiţele sale pământeşti au fost aşezate în catedrala mitropolitană din Iaşi, ctitoria sa, termi­nată atunci prin strădaniile unuia dintre urmaşii săi, mitropolitul Iosif Naniescu.

Cercetând viaţa şi activitatea mitropolitului Veniamin Costachi, ne dăm seama cât de îndreptăţite erau cuvintele scrise de el în testamentul său: ,, tot ce mi-au stat prin putinţă am făcut şi cu sfatul şi cu fapta, ca să sporesc şi sufleteşte şi materialiceşte înflorirea sfintei Biserici şi a Patriei”. Într-adevăr, prin efor­turile sale permanente puse în slujba semenilor săi, prin curăţia şi sfinţenia vieţii sale, prin dragostea sa nemărginită faţă de ţara sa şi de poporul pe care l-a păstorit, mitropolitul Veniamin s~a înscris ca o personalitate proeminentă în viaţa poporului nostru şi a Bisericii sale.

Pentru toate acestea, a fost unanim apreciat de contemporani, iar amintirea sa a rămas mereu vie în conştiinţa urmaşilor. De pildă, bursierul său la Kiev, viitorul arhiereu Filaret Scriban, scria: „Moldova a avut în cele politice un domn mare, pe Ştefan Vodă, iar în cele bisericeşti, un mitropolit mare, pe Ve­niamin Costachi”. Iar marele istoric Nicolae Iorga scria: „ Un om mai sfânt şi mai bun decât dânsul n-a mai ţinut în mâini cârjă de episcop român „.

Vrednic urmaş al lui Varlaam şi Dosoftei, putând sta alături de marele mitropolit Andrei Şaguna al Ardealului, având amândoi numeroase trăsături comune, mitropolitul Veniamin Costachi este icoana adevăratului păstor de suflete şi cârmuitor bisericesc.

Bibliografie

Despre viaţa şi activitatea lui Veniamin Costachi s-au scris foarte multe lucrări. Cele pu­blicate până în 1946 au fost consemnate de TEODOR N. MANOLACHE, Bibliografia mitro­politului Veniamin Costachi, în BOR, an LXIV, 1946, nr. 10-12, p. 545-600 (şi extras: 64 p.). Men­ţionăm câteva din acestea, precum şi cele apărute după 1946.

Izvoare: CONSTANTIN ERBICEANU, Istoria Mitropoliei Moldovei şi Sucevei si a catedralei mitropolitane din Iaşi, Bucureşti, 1888, XCVIII + 548 + LVI p.

Lucrări:

ANDREI VIZANTI, Veniamin Costachi mitropolit al Moldovei şi Sucevei: Epoca, viaţa şi operile sale, Iaşi, 1881, 164 p.;
N. IORGA, Viaţa şi faptele mitropolitului Moldovei Veniamin Costachi, Bucureşti, 1904, 78 p. (ed. II, 1915);
C. BOBULESCU, Din viaţa mitro­politului Veniamin Costachi. Neamul, copilăria, tinereţea şi episcopatul,'Chişinău, 1933, 160 p. (extras din RSIAB, an XXIII, 1933);
TIT SIMEDREA, Paretisisul de la 1808 al mitropolitului Veniamin Costachi, în BOR, an LIII, 1935, nr. 7-8, p. 321-326; C. BOBULESCU, Noi contribuţii la biografia mitropolitului Veniamin Costachi, în BOR, an LVII, 1939, nr. 7-8, p. 397-414 (şi extras);
VASILE VASILACHE, Mitropolitul Veniamin Costachi, M-rea Neamţ, 1941, 327 p.;
ILIE GHEORGHIŢĂ, Un veac de la moartea mitropolitului Veniamin Costachi, M-rea Neamţ, 1946, 272 p.;
G.T. KIRILEANU, G. UNGUREANU şi CONSTANTIN TURCU, Contribuţii docu­mentare cu privire la mitropolitul Veniamin Costachi, Iaşi, 1946, 38 p. (extras din rev. „Mitropolia Moldovei”, an XXII, 1946, nr. 10-12);
ALEXANDRU I. CIUREA, La o sută de ani de la moartea lui Veniamin Costachi, în „Candela”, an LVII, 1946, p. 434-452 (şi extras: Iaşi, 1947, 21 p.); Nu­măr festiv BOR, an LXIV, 1946, nr. 10-12, p. 481-600 (cu studii semnate de patriarhul Nicodim, I.D. Ştefănescu, N. Iorga, Vasile Vasilache, Mihail Bulacu, Constantin Turcu, Gheorghe I. Moi-sescu, T.G. Bulat, Th. Fecioru şi Teodor N. Manolache; în nr. 1-3, 1947 un studiu de Iorgu D. Ivan). Număr omagial „Mitropolia Moldovei”, an XXII, 1946, nr. 10-12; Număr special MMS, an XLIII, 1967, nr. 1-2, p. 7-174, cu următoarele studii: IRINEU CRĂCIUNAŞ, Mitropolitul Veniamin Costachi teolog ortodox (p. 7-17); GH. VLAD, Veniamin Costachi episcop la Huşi şi Roman (p. 18-23); ILIE GHEORGHIŢĂ, Gramata de hirotonie a episcopului de Huşi Veniamin Costachi, dată de mitropolitulIacob Stamati în ziua de 27 iunie 1792 (p. 24-31); N.C. ENESCU, Veniamin Costachi ctitor şi îndrumător al şcolilor naţionale din Moldova (p. 32-48); NESTOR VORNICESCU, Lite­ratura patristică şi preocupările mitropolitului Veniamin Costachi (p. 49-60); MIRCEA SFICHI, Patriotismul mitropolitului Veniamin Costachi (p. 61-70), EPIFANIE NOROCEL, Mitropolitul Veniamin Costachi şi tipografia din Iaşi (p. 71-79); IOAN IVAN, Mitropolitul Veniamin Costachi la mănăstirea Neamţ (p. 80-89); EUSTOHIA CIUCANU, Mitropolitul Veniamin Costachi şi mănăs­tirea Agapia (p. 90-97); I. ZUGRAV, Legăturile mitropolitului Veniamin Costachi cu mănăstirea Sf. IoancelNou din Suceava (p. 105-113); MITROFAN BĂLTUŢĂ, Pastorale date de mitropo­litul Veniamin Costachi în legătură cu viaţa monahală (p. 114-122); I. SERAFINCEANU, Rănduiala Cuviosului Veniamin într-un manuscris închinat mitropolitului Veniamin Costachi (p. 123-133); V. CARMAZIN-CACOVSCHI, Catedrala mitropolitană din Iaşi, ctitoria mitropolitului Veniamin Costachi (p. 134-142); IONELA MANOLESCU, Portretele mitropolitului Veniamin Costachi (p. 143-154); PARTENIE APETREI, Mitropolitul Veniamin Costachi şi muzica bisericească (p. 154-157); CONST. A. STOIDE, Doi ani de activitate medicală la Mitropolia Moldovei sub câr­muirea lui Veniamin (p. 158-164); SCARLAT PORCESCU, Limba română literară în opera mitropolitului Veniamin Costachi (p. 165-174).
MIHAI MĂNUCĂ, Mitropolitul Veniamin Costachi, în BOR, an LXXXVI, 1968, nr. 1-2, p. 165-181; 
GABRIEL COCORA, Mitropolitul Veniamin Costachi traducător şi diortositor de cărţi bisericeşti, în BOR, an XCIX, nr. 5-6, 1981, p. 663-668;
NICOLAE V. DURĂ, Preocupările canonice ale mitropolitului Veniamin Costachi în pastoralele şi corespondenţa sa, în MMS, an XLVII, 1971, nr. 7-8, p. 471-493 şi an XLVIII, 1972, nr. 1-2, p. 49-66;
ILIE GHEORGHIŢĂ, Grija deosebită a mitropolitului Veniamin Costachi pentru ridicarea nivelului cultural al clerului. Consideraţii în jurul unei scrisori inedite, în MMS, an XLVII, 1971, nr. 9-12, p. 645-659; N. ISAR, Trăsături iluministe în gândirea şi activitatea lui Veniamin Costachi, în „Revista de Filozofie”, an XV, nr. 4, 1968, p. 445-452;
DAMASCHIN CORAVU, Mitropolitul Veniamin Costachi şi cultura greacă, în MO, an L, 1998, nr. 1-6, p. 58-68.

 

Material preluat din volumul Pr. Prof. Dr. Mircea Pacurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 3, ed. a 3-a, Iasi, Trinitas, 2008, p. 9-24