După retragerea Mitropolitului Veniamin Costachi din funcţie, la 18 ianuarie 1842, asupra Seminarului de la Socola a vegheat în primul rând rectorul acestuia Arhimandritul Filaret Scriban (1842-1860). El a fost continuatorul ideilor lui Veniamin Costachi în domeniul învăţământului teologic, având şi o pregătire excepţională în acest domeniu. Când a ajuns rector al Seminarului şi egumen al Mănăstirii Socola, în 1842, Filaret Scriban tocmai devenise „magistru în teologie” la Academia duhovnicească din Kiev, unde fusese trimis de Veniamin. Cu o activitate culturală impresionantă, Filaret Scriban a fost şi unul din susţinătorii cei mai activi ai Unirii Principatelor Române, jucând un rol politic însemnat. A scris numeroase cărţi din care unele erau folosite ca manuale: Întâile cunoştinţe pentru junimea moldoveană care învaţă limba franceză (1836), Mica geografie a Daciei, Moldaviei şi a Ţării Româneşti (1838), Retorică cu toate părţile ei, Istoria bisericească pe scurt (1858), Istoria bisericească a românilor pe scurt (1871)1.
După retragerea lui Veniamin şi doi ani în care Mihail Sturdza a păstrat scaunul vacant pentru a obţine controlul averilor bisericeşti, Mitropolit a ajuns Meletie Lefter (Brandaburul) (1844-1848)2. Acesta a subminat în permanenţă învăţământul teologic şi în special pe cel desfăşurat la Seminarul de la Socola. Din această cauză s-a aflat într-o permanentă confruntare cu Filaret Scriban.
În anul 1842, la intenţiile epitropiei şcolilor de a reforma Seminarul, directorul din acel moment, Arhim. Suhopan, socoteşte nepotrivit proiectul şi refuză să trimită rapoartele ce i se cereau de către epitropie3. Epitropia intervine, schimbă rectorul şi un grup de profesori numindu-l la conducerea şcolii pe Filaret Scriban „carele îndeplinind la Academia Kiovului învăţăturile teologice cu laudă s-au cinstit de vrednicia de doctor”, decizie întărită de Sfatul administrativ4.
În anul următor epitropia Seminarului era încredinţată lui Alexandru Sturdza5, diplomat şi om de cultură afirmat mai ales în Rusia. Retras din activitatea politică în 1830, el a acceptat rugămintea vărului său Mihail Sturdza de a deveni epitrop al şcolii de la Socola6 şi a avut o influenţă benefică. Pentru că domiciliul său era în Basarabia, Alexandru Sturdza avea un reprezentant (vornicul Alexandru Balş în perioada 1842-1845) care se ocupa alături de Mitropolit de problemele Seminarului.
Încă de la venirea în funcţie, Arhim. Filaret Scriban încearcă să înlăture o problemă mai veche – hirotonirea unor preoţi fără studii teologice. Tot acum se înfiinţează biblioteca Seminarului, printr-o decizie luată la 15 octombrie 1842, cărţile fiind alese de o comisie formată din Filaret Scriban, Gheorghe Asachi şi Spătarul Florescu. Despre existenţa anterioară a unei biblioteci la Socola vorbeşte şi Costantin Erbiceanu, dar acum este vorba de un număr foarte mare de cărţi, unele provenind de la Mitropolie, altele fiind achiziţionate special7.
Schimbările majore din acei ani au continuat cu adoptarea unui regulament al Seminarului în 1843. Elevii erau numiţi „clirici” şi numărul lor putea fi de la 80 la 120, fiind preferaţi fiii preoţilor. Erau organizate două secţii: una pentru viitorii preoţi de la sate (în şcoli episcopale la Roman şi Huşi şi, până la înfiinţarea lor, la Socola) şi una pentru viitorii membri ai clerului înalt (doar la Socola). Absolvenţii aveau obligaţia să devină preoţi, altfel urmând să plătească 4.000 de lei pentru achitarea cheltuielilor cursului inferior şi 7.000 de lei pentru cel superior. Controlul asupra Seminarului era exercitat de epitropie din care făcea parte şi domnitorul, iar conducerea efectivă o avea Rectorul, care era şi egumenul mănăstirii, un inspector, un econom şi un secretar (ales dintre profesori)8.
Pe lângă detaliile organizatorice, regulamentul din 1843 avea şi recomandări metodice pentru profesori, dovadă a grijii pentru modernizarea învăţământului teologic, considerându-se că „nimic nu este mai zadarnic decât a deprinde pe şcolari a învăţa numai de rost, fără a se sili de a desveli puterile minteşti, de a se gândi şi de a înţelege”9.
În 1843 s-au înfiinţat şi şcolile de candidaţi, pentru cei care urmau un singur an de studii şi apoi deveneau preoţi, o soluţie de compromis pentru a nu se mai face preoţi fără studii. Totuşi un singur an de pregătire era insuficient şi a făcut rău Seminarului pentru că se vedea că nu mai era necesar să se studieze temeinic o perioadă mai lungă pentru a te putea preoţi.
Din programa din anul 184410 aflăm structura studiilor desfăşurate la Seminarul de la Socola: un curs pregătitor de un an pentru „candidaţi”, un curs de patru ani pentru viitorii preoţi de la sate şi unul de trei ani pentru cei care doreau să urce în ierarhia bisericească. Dar cursul superior de trei ani nu putea fi constituit imediat aşa că, în acel moment, la Seminar se făcea cursul pregătitor şi alţi cinci ani de studiu. Materiile nou introduse erau Eclesiastica, Scripturistica, Omiletica, Tâlcuirea evangheliei, Mărturisirea ortodoxă şi Legile canonice11.
Perioada 1842-1848 a stat şi sub semnul conflictului dintre Mitropolitul Meletie şi rectorul Scriban. Erau două concepţii diferite asupra organizării învăţământului teologic, Mitropolitul dorind un control cât mai mare asupra acestuia şi puterea de a face preoţi fără obligativitatea absolvirii Seminarului, fapt pentru care, mai ales prin contrast cu imaginea luminoasă a lui Veniamin, istoriografia i-a păstrat o amintire sumbră.
Influenţa de care se bucura Meletie pe lângă domn a dus la adoptarea la 23 ianuarie 1848 a unui nou regulament al Seminariilor12, care reflecta concepţia sa. Numele şcolii devenea „Seminaria de la Monastirea Socolei”, renunţându-se la numele fondatorului din titulatură. Se renunţa şi la denumirea de rector optându-se pentru cea de director. Dar nu era doar o schimbare a denumirii, pentru că directorului îi rămânea numai controlul religios asupra Seminarului, neavând dreptul de a-l supraveghea pe econom, care depindea doar de epitropie. Aceasta era o lovitură pentru Arhim. Filaret Scriban pentru că autoritatea sa asupra şcolii era mult diminuată. În plus, cursul superior de la Socola era desfiinţat, rămânând doar cursul inferior de patru ani pentru care erau numiţi noi profesori de către Mitropolie. La Neamţ se înfiinţase cursul superior de trei ani, exclusiv pentru călugări, finanţat cu bani luaţi din Bugetul Seminarului de la Socola.
Şi pentru că Filaret Scriban îl înfrunta făţiş pe Mitropolit, acesta găsea soluţia pentru a-l scoate din funcţie. Din cauză că în noua programă nu mai era cursul său, teologia fiind scoasă dintre materiile predate la cursul inferior şi funcţia de rector fusese înlocuită cu cea de director, iar cea de egumen era desfiinţată, Filaret Scriban era anunţat că de la 1 februarie 1848 este eliberat de toate îndatoririle pe care le avea la Seminar. Totuşi, se pare că datorită susţinerii pe care o avea din partea lui Alexandru Sturdza, el era numit director la 7 februarie, iar mai târziu primea şi cursurile de „învăţătură păstoricească”, „tâlcuire după scripturi” şi „rânduieli Bisericeşti”. Dar tot acum scade şi mai mult importanţa Seminarului, el devenind doar „Şcoală de catihesie”13.
Mitropolitul Meletie a reuşit astfel să facă de nerecunoscut Seminarul de la Socola, subminat şi de practica tot mai des întâlnită de preoţire după stagii de doar câteva luni. Dar moartea sa în timpul holerei din 1848 şi venirea pe tronul arhieresc a Mitropolitului Sofronie Miclescu, revoluţia din acel an, plecarea lui Mihail Sturdza şi alegerea ca domn în anul următor a lui Grigorie Ghica au creat un nou context politic.
Astfel se impunea o nouă reformă a învăţământului teologic. De data aceasta Filaret Scriban a reuşit să-şi pună ideile în aplicare, Legiuirea pentru organisarea învăţăturilor bisericeşti din Moldova, din 1851, fiind opera sa14. Învăţământul religios era organizat pe trei trepte: şcolile bisericeşti ţinutale de doi ani la Roman şi Huşi, secţia întâi a Seminarului, cu durata de patru ani, pentru clerul de jos şi secţia a doua a seminarului, tot de patru ani, pentru clerul înalt. Preoţii urmau să fie făcuţi doar dintre cei cu studii teologice, dar puteau deveni preoţi şi absolvenţii a patru ani de studii. La Socola urmau să fie primiţi 100 de elevi din care 25 în cursul superior, iar la Huşi 40 şi la Roman 70, toţi interni. Controlul asupra Seminarului era deţinut de o epitropie formată din Mitropolit, episcopi şi Ministerul averilor bisericeşti şi al cultelor15 iar conducerea o avea un comitet duhovnicesc format din rector, inspector, catehet, econom şi spiritual. Se studiau la Socola în cursul inferior: istoria bisericească, retorica, dogmatica, pastorala, muzica, tipicul, gramatica, aritmetica, geografia şi istoria, limba greacă şi facultativ limba rusă. În cursul superior se făceau în plus: limba latină şi limba franceză, logică, psihologie, arheologie biblică, hermeneutică, scripturistică, eclesiastică, teologie şi drept canonic16. Ambiţiile legii erau de a transforma Seminarul de la Socola cu adevărat într-o şcoală de nivel universitar. La aceasta contribuia şi numirea unor profesori cu o înaltă pregătire printre care şi Hristofor Scriban care tocmai terminase studiile la Kiev, Ieromonahul Isaia Vicol sau diaconul Gheorghe Sandovici. Unii profesori au fost trimişi la studii în străinătate (Ierodiaconul Climent, Monahul Filaret Dimitriu, Gheorghe Erbiceanu), secretar devenea Anton Velini, iar ca inspector era numit Ieromonahul Melchisedec Ştefănescu17. Erau create condiţiile dezvoltării unui învăţământ teologic de nivel înalt, dar priorităţile momentului erau altele, ceea ce a făcut ca efectele acestei legi să nu fie cele scontate. În plus guvernul avea tendinţa să se implice tot mai mult în problemele învăţământului teologic, aceasta nemulţumind atât pe Arhim. Filaret Scriban, cât şi pe Mitropolitul Sofronie Miclescu.
Extras din volumul Pr.Mihai VIZITIU, Pr. Dragoş BAHRIM, A. TIMOFTI (coordonatori), Două secole de învăţământ teologic seminarial (1803 – 2003), Ed. Trinitas, Iaşi, 2003, pp. 86-109.
1 Mircea Păcurariu, Dicţionarul teologilor români, Bucureşti, 1996, p. 396-397.
2 Al. I. Ciurea, op. cit., p. 80.
3 Gheorghe Adamescu, op. cit., p. 64.
4 Ibidem, anexa 17, p. 22*.
5 Ibidem, anexele 18-19, p. 22*-24*.
6 Mircea Păcurariu, op. cit., p. 426-427..
7 Gheorghe Adamescu, op. cit., p. 75-76.
8 Ibidem, anexa 22, p. 36*-41*.
9 Ibidem, p. 41*.
10Ibidem, anexa 42, p. 42*.
11 Ibidem, p. 71.
12 Ibidem, anexa 33, p. 60-63.
13 Constantin Erbiceanu, op. cit., p. 90-95.
14 Ibidem, p. 96.
15 Gheorghe Adamescu, op. cit., anexa 37, p. 66-68.
16 Ibidem, p. 87.
17 Ibidem, p. 91.
