Prin Legea pentru învăţământul bisericesc din 1851, nu s-a reuşit rezolvarea tuturor problemelor Seminarului de la Socola, atât din cauza unei situaţiei politice confuze cât şi a unor neajunsuri ale actului legislativ. În iulie 1853, Principatele Române fuseseră ocupate de ruşi din cauza respingerii de către turci a ultimatumului dat de ţar, iar ca urmare a semnării Convenţiei de la Boiaciköy, între Austria şi Turcia, în iunie 1854, trupele ruseşti s-au retras, dar au fost înlocuite cu trupe austriece. Războiul Crimeei, Congresul de la Paris, şi apoi lupta internă şi externă pentru realizarea Unirii au făcut ca problemele legate de organizarea învăţământului teologic în Moldova să cadă pe un plan secund. Semnalarea unor nereguli în anii 1853, 1854 şi 1855 (când comisiile de verificare constatau că starea şcolii era proastă, că era dezordine sau că Ministrul Cultului făcuse un regulament fără să fie consultat şi Mitropolitul1) nu s-a finalizat cu măsuri semnificative.
În funcţionarea Seminarului de la Socola, unul din neajunsurile acuzate cel mai des în acea perioadă era proasta funcţionare a epitropiei. În 1857-1859, ca urmare a numeroaselor plângeri, comisia numită de epitropie era schimbată des, totul culminând în 1859 cu plângerea secretarului acesteia, care semnala că funcţionarea epitropiei era practic blocată din cauza neînţelegerilor dintre Mitropolitul Sofronie Miclescu şi Ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, iar actele contabile ale şcolii nu erau aprobate de nimeni2. Aceasta a dus la desfiinţarea epitropiei la sfârşitul anului 1859 şi intrarea Seminarului sub autoritatea directă a Ministerului, de conducerea efectivă a şcolii ocupându-se o comisie formată din rector, un inspector şi doi membri.
În 1859, rectorul Filaret Scriban făcea un memoriu prin care se semnala starea grea a Seminarului de la Socola şi solicita îmbunătăţirea situaţiei preoţilor, creşterea salariilor profesorilor şi oprirea hirotonirii celor fără studii teologice3. În noul cadru politic din Principatele Unite, se preconiza şi o reformă a învăţământului şi de aceea se spera şi o rezolvare a situaţiei Seminarului, pentru aceasta fiind numită la 8 noiembrie 1859 şi o comisie ce a funcţionat până în 18644. Schimbările au avut loc de la început: în 1860, rector în locul lui Filaret Scriban devenea Neofit Scriban (până în 1863 când este înlocuit de Climent Nicolau), corpul profesoral era înnoit prin grija lui Mihail Kogălniceanu şi şcoala avea primul ei buget5.
Dar adevărata reformă a venit abia în anul 1864, prin Legea instrucţiunii publice, prin care se reglementa şi învăţământul teologic. Seminariile erau considerate şcoli secundare6. Organizarea lor era stabilită prin dispoziţiile secţiunii a şasea a legii. Seminariile erau de două grade: cele de gradul I, de patru ani, pe lângă fiecare eparhie şi cele de gradul II, unul la Bucureşti şi unul la Iaşi, de şapte ani. Seminariile erau întreţinute de stat şi depindeau de Ministerul instrucţiunii publice şi cultelor. S-a optat pentru denumirea de director a celui care conducea un seminar, el trebuind să fie şi faţă bisericească. Pe lângă materiile obligatorii în toate şcolile7, la Seminarii se mai învăţau: noţiuni de fizică, istorie naturală, chimie, agronomie, horticultură şi agricultură, medicină populară şi veterinară, istorie şi geografie, logică şi morală, muzică vocală şi cântări bisericeşti, liturgică, Noul şi Vechiul Testament, Istorie Bisericească8. În plus, Seminariile de gradul II aveau ca obiecte de studiu: dogmatică, drept canonic, psihologie, limba latină şi limba greacă, retorică, algebră, geometrie şi mecanică9.
Obiectele de studiu nu erau cantonate doar în domeniul religios, diversitatea şi latura lor practică fiind justificate de scopul acestor şcoli: pregătirea unor preoţi capabili, mai ales pentru zonele rurale, unde era atâta nevoie de oameni instruiţi, cu cunoştinţe în domenii diverse. De aceea se şi recrutau candidaţii astfel încât ei să dorească să se întoarcă în zonele din care veneau. Erau preferaţi pentru admiterea în Seminarii fiii de preoţi, apoi cei de ţărani, şi doar în mod excepţional fii de orăşeni. Absolvenţii urmau să devină preoţi în maxim trei ani, în caz contrar ei fiind nevoiţi să returneze cheltuielile făcute pentru întreţinerea lor. Aproape toţi elevii erau interni, dar se admiteau şi unele excepţii.
Prevederile articolului 245 au o anumită ambiguitate care a creat unele neajunsuri. Aici se spune că elevii care terminau Seminariile de gradul I sau patru ani ale celui de gradul II puteau să devină preoţi, învăţători la ţară sau secretari la protopopiate iar cei care absolveau unul din cele două Seminarii de gradul II puteau deveni preoţi la oraş şi puteau înainta în ierarhia bisericească. Dar nu se spunea clar că absolvenţii din a doua categorie nu puteau ajunge şi ei preoţi la oraş, aşa că avantajele celor care urmau cursul complet de la Socola sau de la Bucureşti erau foarte mici. Acest lucru a dus la un număr mic al celor care mai rămâneau la Seminar după primii patru ani.
În 1865 s-a stabilit programa analitică pentru Seminarii introducându-se în plus faţă de ce se stabilea prin lege, limba franceză, limba latină, desenul şi caligrafia, pentru cursul inferior, şi limba franceză pentru cel superior10.
În anul 1867 a apărut şi un regulament ce detalia principiile legii instrucţiunii publice în privinţa Seminariilor. Principala noutate ar fi alegerea prin concurs a internilor şi acceptarea unor externi neînmatriculaţi numiţi „auditori benevoli”11, a căror prezenţă era un semn al prestigiului şcolii.
În acei ani nu exista o stabilitate nici la conducerea Seminarului mai mulţi directori succedându-se într-o perioadă scurtă de timp. După lunga perioadă în care rector a fost Filaret Scriban (1842-1860), director a devenit Neofit Scriban (1860-1863). Urmează o perioadă în care directorii se schimbau foarte des, uneori din cauza unor conflicte cu profesorii sau cu forurile superioare, după cum arătau rapoartele Ministerului din acea vreme12. De trei ori este director Arhim. Climent Nicolau (între anii 1863-1864, 1865-1866, 1867-1869), tot de atâtea ori este director şi Arhim. Ieronim Buţurenu (1866-1867, mai-iunie 1869, 1876-1877). Scurte prezenţe la conducerea Seminarului mai au şi Isaia Teodorescu – celebrul Popa Duhu evocat de Creangă (aprilie 1854 - ianuarie 1865) şi Ieremia Dârţu (1869-1870, ca locţiitor, 1870-1872 ca titular). Doar Arhim. Nichifor Iliescu (1872-1876) şi Arhim. Filotei Romanescu (1877-1784) au reuşit să rămână un timp mai îndelungat directori ai şcolii.
Principiile legii din 1864, care-şi propunea în privinţa absolvenţilor de Seminar asigurarea unor cunoştinţe practice din domenii diverse, pe lângă cele teologice, au fost abandonate în anul 1872, anul unei reforme cu puţine efecte pozitive. Decretul din 1872, susţinut de ministrul instrucţiunii publice, generalul Tell, limita numărul de ore de cultură generală în favoarea unora de specialitate. Dar profesorii din acel moment, printre care şi Constantin Erbiceanu, erau nemulţumiţi în special de creşterea normei didactice şi de faptul că profesorii erau obligaţi să predea mai multe materii13. Se renunţase acum, în cursul superior, la limba franceză, arheologie biblică, elocvenţă bisericească, fizică, chimie, agronomie şi medicină populară14.
Din 1872 şi până în 1885, schimbarea programei, lipsa banilor, starea precară a clădirii, unele inabilităţi administrative au dus la scăderea nivelului Seminarului de la Socola. Anchetele făcute la Socola aveau de obicei concluzii negative, cum se întâmpla şi în 1882, când Arh. Suhopan făcea un raport în care spunea că elevii externi lipsesc mult de la cursuri şi că directorul nu se preocupa suficient de bunul mers al şcolii, în condiţiile în care avusese un concediu de un an de zile15. Raportul inspectorului general Spiru Haret din 1884 nu era cu nimic mai bun şi s-a soldat cu schimbarea lui Filotei Romanescu cu Arhim. Teoctist Scriban. Dar o nouă anchetă ce a avut loc în anul următor a dus şi la demiterea acestuia, director devenind Pr. Varlaam Răileanu16.
După mutarea în Iaşi, perioada 1885-1893 a fost una de tranziţie, în care s-a căutat cea mai bună soluţie pentru amplasarea Seminarului. Mitropolitul Iosif Naniescu reuşise să capete un sprijin important din partea statului pentru găsirea unui cadru cât mai potrivit pentru desfăşurarea activităţii celui mai vechi seminar teologic ortodox din ţară. Aşteptarea a meritat, pentru că în anul 1893, odată cu mutarea în palatul renovat radical al domnitorului Mihail Sturdza, se puneau atât bazele materiale cât şi organizatorice ale unei reaşezări temeinice a Seminarului. Acest fapt menit să ridice nivelul învăţământului teologic se încadra mai multor măsuri ale Mitropolitului, în vasta sa operă de ctitor şi susţinător al culturii17.
La părăsirea Socolei, la conducerea Seminarului ajunsese director Pr. Varlaam Răileanu, numit la 2 decembrie 1885. El a rămas în această funcţie vreme de aproape 14 ani, semn al stabilităţii şi continuităţii.
Rezolvarea problemelor materiale ale Seminarului a fost însoţită şi de o reformă a învăţământului teologic realizată prin adoptarea Legii clerului mirean din 1893. Se simţea nevoia reorganizării seminariilor pentru că de mai bine de 10 ani erau puse în discuţie proiecte în acest sens. Majoritatea dintre acestea încercau să limiteze pătrunderea elementelor laice în şcolile teologice, prin recrutarea profesorilor exclusiv din rândul călugărilor sau al clericilor18.
Prin legea din 1893 se limita numărul seminariilor la patru: Roman şi Curtea de Argeş cu câte trei clase şi Bucureşti şi Iaşi cu câte cinci clase. Absolvenţii nu puteau să susţină bacalaureatul decât dacă returnau suma de bani cheltuită cu întreţinerea lor, iar directorul trebuia să fie cleric19.
Legea a fost completată cu două regulamente care stabileau amănuntele organizatorice. Numărul de profesori era de 18, iar la conducerea şcolii erau un director şi un spiritual. Elevii erau interni dar nu toţi primeau bursă. Examene de admitere erau în clasa I şi a IV-a. Era un singur examen anual şi examen de absolvire în clasa a VIII-a. Absolvenţii puteau concura cu cei care terminaseră Şcoala Normală, putând deveni şi învăţători. Media anuală nu trebuia să fie mai mică de şase, iar această limită nu putea să fie trecută nici de media de la obiectele religioase. Pedepsele deveneau mai blânde pentru că erau interzise arestul cu pâine şi apă şi privarea de alimente.20
Pentru prima dată, în 1893, apare o programă analitică în care există o îmbinare echilibrată între materiile laice şi cele teologice. Nu erau neglijate ştiinţele exacte şi obiectele de studiu cu o finalitate practică: agronomia, medicina, igiena.
Până la începutul secolului viaţa Seminarului a stat sub semnul organizării din acei ani, profesorii şi cei din conducere schimbându-se puţin. Stabilitatea şi lipsa rapoartelor negative sau a plângerilor a dus la concluzia că activitatea profesorilor şi elevilor de aici era una de bună calitate.
Eficienţa celor două seminarii de trei ani de la Roman şi Curtea de Argeş a fost redusă, astfel, în 1901, ele fiind desfiinţate, rămânând două seminarii de şapte ani: cel de la Iaşi şi cel de la Bucureşti. Elevii de la Roman din clasele a II-a, a III-a şi a IV-a au fost primiţi în anul 1902 de Seminarul „Veniamin Costachi”. Tot atunci a apărut şi o nouă programă care punea accent mai ales pe disciplinele religioase şi cele umaniste. A scăzut ponderea ştiinţelor exacte, dar s-au introdus discipline pedagogice, utile în cazul în care absolvenţii aveau să devină învăţători. Restul modificărilor au fost de mică anvergură, ca şi cele din 1904.21
Din 1899, la conducerea şcolii venise Pr. Pavel Savin, care fost director până în 1921, făcând faţă perioadei grele a primului război mondial. Pavel Savin a fost elev al Seminarului, a devenit preot şi apoi a absolvit Facultatea de litere a Universităţii din Iaşi. A fost şi protoiereu al oraşului Iaşi până în 1893 când a devenit adjunctul directorului Varlaam Răileanu22.
Pentru prima dată, în 1901, a fost publicată „Situaţiunea elevilor” pentru anul şcolar 1900-1901, cu acest prilej apărând şi lista profesorilor.
În anul 1904 a fost sărbătorit centenarul şcolii, deşi tot mai multe voci susţineau 1803 ca an de înfiinţare. Cu acest prilej s-au scris mai multe cărţi, s-a bătut o medalie comemorativă, iar la serbările care au avut loc la 4 octombrie, au participat familia regală şi cei mai înalţi reprezentanţi ai instituţiilor statului23.
Perioada de până la primul război mondial nu a adus prea multe noutăţi, atât din punct de vedere administrativ şi al profesorilor, cât şi din perspectiva programei.
Intrarea României în război în anul 1916 a dus la întreruperea cursurilor Seminarului. În perioada 15 august -11 septembrie 1916 în sediul şcolii a funcţionat Spitalul de răniţi nr. 272, iar din septembrie Spitalul Brâncovenesc. În primele trei luni ale anului 1918 clădirea Seminarului a fost folosită pentru găzduirea parlamentarilor aflaţi în refugiu la Iaşi24. Pr. Pavel Savin alături de unii profesori şi de elevi au dat un ajutor preţios răniţilor în perioada în care a funcţionat Spitalul 272, având grijă şi de păstrarea în bună stare a patrimoniului şcolii. Deşi Biblioteca fusese mutată în sala de sport şi multe bunuri ale şcolii fuseseră folosite pentru necesităţile bolnavilor, oamenii şcolii au fost prezenţi acolo şi au limitat pierderile. Dar după instalarea Spitalului brâncovenesc şi, mai târziu a parlamentarilor, atribuţiile administraţiei Seminarului au încetat şi pagubele au fost mai mari, după război revenindu-se cu destulă greutate la o situaţie acceptabilă pentru reluarea cursurilor.
Extras din volumul Pr.Mihai VIZITIU, Pr. Dragoş BAHRIM, A. TIMOFTI (coordonatori), Două secole de învăţământ teologic seminarial (1803 – 2003), Ed. Trinitas, Iaşi, 2003, pp. 86-109.
1 Gheorghe Adamescu, op. cit., p. 92-96.
2 Ibidem, anexa 44, p. 82*.
3 Constantin Erbiceanu, op. cit., p. 107.
4 Gheorghe Adamescu, op. cit., p. 103.
5 Constantin Erbiceanu, op. cit., p. 107-108.
6 Legea 1150/25 noiembrie 1864 (Legea instrucţiunii publice), Art. 4: Instrucţiunea secondariă coprinde: liceele, gimnasiele, seminariele, scolele reali, de bele-arţi, profesionali şi scolele secundarie de fete. În baza de date legislative www.indaco.ro/legestart
7 Art.32: Instrucţiunea obligatoriă va coprinde următorele obiecte de studiu: citirea şi scrierea, catechismul, noţiuni de igienă, de gramatică, de geografiă, de istoria ţerei, de dreptu admnistrativi al ţerei, cele patru lucrâri din aritmetică, sistema legale a mesurelor şi a greutăţilor.
8Legea instrucţiunii publice, Art. 233, www.indaco.ro/legestart
9 Legea instrucţiunii publice, Art. 234, www.indaco.ro/legestart
10 Gheorghe Adamescu, op. cit., p. 112-113.
11 Ibidem, p. 109.
12 Ibidem, p. 122-125.
13 Constantin Erbiceanu, op. cit., p. 115.
14 Gheorghe Adamescu, op. cit., p. 129.
15 Ibidem, p. 132.
16 Ibidem, p. 133.
17 Pr. Prof. Alexandru Ciurea, op. cit., p. 82-83.
18 Gherghe Adamescu, op. cit., p. 150-152.
19 Ibidem, p. 153- 154.
20 Ibidem, p. 155- 156.
21 Ibidem, p. 170-172.
22Anuarul Seminarului „Veniamin Costachi”, Iaşi, 1904.
23 Programul serbarei Centenarului, în Anuarul Seminarului „Veniamin Costachi”, Iaşi, 1904 (apărut special cu ocazia centenarului).
24 Gh. Gr. Gheorghiu, Spitalul militar Iaşi 272. Câteva amintiri, în „Anuarul Seminarului Veniamin Costachi, 1931-1937, Iaşi, 1938, Partea culturală, p. 127.
