Constantin Tomescu: Amintiri din viaţa de elev seminarist (1904-1912), partea a II-a

1904

Boala părintelui director Savin

          Promovasem în clasa a VI-a în mai 1910. Părintele director era grav bolnav şi, bănuind că nu va mai putea rezista, a dispus să aducă la camera sa pe câte un elev din fiecare clasă, anume premiantul întâi, ca prin el să-şi transmită un gând bun, părintesc pentru clasa respectivă. L-am găsit pe director întins cu faţa în jos, pe canapea, mâinile în mănuşi şi învelit cu o pătură. M-a chemat mai aproape. Servitoarea a ridicat pătura, a ridicat şi poalele cămăşii de noapte a părintelui. M-a îngrozit priveliştea: spatele său de la ceafă până la şale era tăiat în fâşii, parcă se arase de-a lungul, lăsând şanţuri de carne roşie până la os. „Vezi, Tomescule, ce boală crudă sufăr eu acum! Să transmiţi colegilor tăi că eu simt moartea aproape. Nu pot să-i văd pe toţi pentru ultima dată. Unii dintre voi însă mi-au dat să-nţeleg că boala aceasta e din blestemul elevilor, că eu v-aş fi luat din raţia voastră de hrană şi din drepturi. Tu ce zici?” „Se poate, Prea Cucernice!” Directorul s-a tulburat şi ne-a gonit. Ruşinat am comunicat colegilor ce s-a petrecut, ascultau şi conşcolarii din clasele superioare. Unii m-au certat pentru răspunsul meu, dar alţii au zis „Bine ai răspuns!” Mai târziu şi până azi am regretat atitudinea mea, dându-mi seama că administratorii de internate sunt mai totdeauna bănuiţi de abuzuri. Dar acele două cuvinte „Se poate, Prea Cucernice!” l-au tot înţepat în inimă pe părintele până aproape de moarte.

 

Oinist

        Mă zbenguiam în orele mele libere, mai cu seamă îmi plăcea jocul „oina” cu mingea. Ne constituiam în două echipe, una la „bătaie”, cealaltă la „pândă”. Fiecare echipă avea 13 sportmeni. Fiind la bătaie, fiecare căuta să lovească cu un baston, anume pregătit, mingea ce se arunca lângă ei, astfel că mingea să ajungă cât mai departe în lungimea terenului de joc, ori cât mai sus. Cei ce bătuseră mingea înainte, o porneau la fugă până în fund. Dacă mingea cădea în mâna unui din echipa de la pândă şi alergătorul n-a ajuns la fund, îl prindea la mijloc şi mingea era aruncată spre alergătorul prins, dar în aşa fel ca lovitura să-l atingă numai de la genunchi în jos, nu era voie pe atunci să se lovească trupul alergătorului mai sus de genunchi. Se pedepsea cel ce lovea abuziv. Şi mingea se tot purta în careu până ce alegătorul intra în alt careu sau ajungea la fund. De acolo, tot în urma unei lovituri bune cu mingea, alergătorul sau alergătorii căutau să se strecoare iarăşi printre careuri, să ajungă la locul de bătaie. Dacă toţi alergătorii echipei au reuşit să ajungă la fund şi să se înapoieze la locul de bătaie, echipa aceea e biruitoare. Echipa de pândă îşi lăsa un jucător să arunce mingea la fiecare din echipa alergătoare, iar ceilalţi 12 jucători formau 6 careuri, apărate, 3 la dus, celelalte 3 la întors, aceştia pândeau să prindă mingea bătută şi să lovească în careu pe alergătorul ce se silea să ajungă la fund, ori se întorcea teafăr, neatins. Cei mai buni jucători se aşezau la mijloc şi aveau câte un tovarăş în dreapta, altul în stânga, în sus unul în cruce şi altul opus, aşa că cei 4 mijlocaşi aveau de furcă să nu scape un alergător din careu.

       M-am bucurat aflând că „oina” s-a introdus acum iarăşi ca gimnastică în şcoli, întrucât e un sport plăcut, nu produce neajunsuri, are o eleganţă deosebită. Numai că acum sunt regulamentare loviturile pe întregul trup. Eu am început a juca cu duh oina încă din a doua clasă, lucram şi la sala de gimnastică, la paralele şi alte numere, dar la oina eram gata oricând. Aveam la internat un spaţiu suficient pe lângă sala de gimnastică până-n zidul Mitropoliei, care s-a încercuit apoi cu un gard de sârmă. Pentru un joc mai serios, îndeosebi pentru a ne pregăti pentru concursul anual de oina, profesorul Burghelea, de gimnastică, ne scotea echipele ori lângă grădina „Copou”, în spate, ori pe şesul Bahluiului, râul ce trece prin marginea Iaşului spre Prut. Jucând cu zel, sărind ca să îndoi genunchii şi să nu mă lovească mingea, eu îmi cam destrămam îmbrăcămintea, îndeosebi se deşirau pantalonii. Colegul meu bun, Teodor Simionov, avea întotdeauna ac şi aţă neagră la el, ca să mă cârpească.

       Dovedind bună iscusinţă şi la lovit dar şi la apărat, şeful echipei, Ion Negoiţă, m-a luat lângă dânsul. Se formase „echipa reprezentativă” a Seminarului. În acel an am jucat întâi cu toate echipele şcolilor din Iaşi, am învins şi echipa gimnaziului „Alexandru cel Bun”, în care era un puternic şi versat oinist, Scobai, am învins şi alte echipe, dar mai ales pe cea a Şcolii Normale de băieţi „Vasile Lupu”, o echipă redutabilă în frunte cu vestitul Ungureanu, pe care s-a întâmplat să-l lovesc în gheată. Îmi amintesc şi numele câtorva jucători din această echipă reprezentativă a Seminarului: Ion Negoiţă – şeful, juca elegant, fraţii Teodor şi Mircea Brăiescu, Vitănescu Alexandru venit de la Seminarul „Nifon” din Bucureşti, Vasile Mihăilescu, foarte dibaci a bate mingea în înălţime, Georgescu Ion, dobrogean. Direcţiunea ne-a confecţionat costume speciale în dungi albastre şi o bonetă.

       Reuşind la Iaşi am fost chemaţi la Ploieşti la un concurs general pe ţară în care să se confrunte cele mai bune echipe din oraşele mari. A prezidat comisiunea de arbitri însuşi ministrul Instrucţiunii şi Cultelor, Spiru Haret. Jocul a fost foarte animat şi mulţime de profesori şi alţi spectatori l-au urmărit. Echipa noastră a jucat admirabil, în aplauzele mulţimi a fost declarată învingătoare pe ţară şi a adus o frumoasă cupă. Ministrul, impresionat în special de eleganţa jocului de apărare al lui Mircea Brăiescu, nu numai că l-a felicitat, ci şi-a desfăcut şi ceasul de aur ce avea şi l-a dăruit ca amintire.

 

Traducerea cărţii Aus meinem Leben” de Goethe

        În epoca mea, în Seminariile statului, adică la „Veniamin” ca şi la „Central” din Bucureşti, se învăţa o limbă occidentală, afară de elină şi latină, anume limba germană, pe când la Seminarul particular „Nifon”, tot din Bucureşti, elevii învăţau franceza. Ni s-a spus la Iaşi că Sf. Sinod ar fi hotărât aşa, să nu avem limba franceză în cele două Seminarii de stat ca să nu citim scrieri antireligioase ce apar în Franţa, mai ales să ne ferim de Ernest Renan, care a publicat vinovata lucrare anticreştină „Viaţa lui Iisus”. A fost acesta un argument simplist, dacă aşa va fi fost hotărârea sinodală, întrucât scrieri anticreştine s-au publicat în epoca modernă în foarte multe limbi, iar „Viaţa lui Iisus” eu am găsit-o în raftul bibliotecii unui ierarh, chiar în ediţie germană. Aşa că noi, veniaminiştii, am avut obligaţia de a învăţa limba germană chiar din prima clasă. Am avut şansa ca profesorul nostru de atunci, care ne-a pus temelia acestei limbi străine, să fie Popescu Erbiceni, om iscusit şi practic. Datorită temeliei ce mi-a aşezat şi mie, eu am ajuns în clasele superioare să citesc cărţi germane de literatură foarte uşor, chiar unele fără dicţionar la tot pasul. Şi când ni s-a dat prilej, am rupt şi o conversaţie germană dar nu prea preţioasă; şi azi încă pot lega o convorbire, deşi o jumătate de secol n-am grăit această limbă, iar în împrejurări nenorocite, în temniţe, nici n-am auzit un asemenea cuvânt şi atunci îmi puteam pierde chiar şi limba mea maternă. Deci prin 1910-1911 citeam nemţeşte binişor. Şi profesorul următor la această catedră mi-a întărit posibilităţile de a cunoaşte această limbă, Nicolae Dosios, deşi grec de origine, stăpânea perfect limba germană şi mă proslăvea în nota maximă 10. Odată acest profesor m-a trimis, cu învoirea direcţiunii noastre, să duc acasă la dânsul un teanc de teze de la două-trei clase, căci dânsul mai avea ore şi la altă şcoală. Acest serviciu l-am respectat încredinţând tezele în mâna soţiei sale. Când să părăsesc odată locuinţa profesorului am întâlnit pe prag pe fiica sa, elevă de liceu, Elpida. Cunoscându-ne, fata îmi arată lucrarea lui Goethe „Aus meinem Leben”, apărută în „Universel Bibliotek” şi, dacă vreau, s-o iau ca să citesc, poate s-o şi traduc în româneşte. Răsfoind-o acasă m-am ambiţionat s-o traduc. Am împrumutat un dicţionar din Biblioteca Seminarului, dar limba acestui scriitor, cel mai apreciat în Germania şi prea puţin comparabil cu alţi literaţi străini, limba lui devenită oficială, aşa numita „hochdeutsch” e mai grea. Treptat, treptat i-am prins cheia şi, cu cât avansam în traducere, repetându-se figuri stilistice şi prinzând sensuri variate, mi-am uşurat lucrarea. Direcţia şcolii mi-a îngăduit şi mie să întârzii în repetitor până la orele 11 noaptea, uneori antrenat păşeam şi peste această oră. Am tradus din februarie şi până în mai. Profesorul Dosios a aflat de la fiica sa de lucrul meu şi-mi cere manuscrisul să-l verifice. Curând sunt chemat în cancelaria profesorilor unde Dosios mă felicită, convingând pe director şi pe profesorii de faţă că manuscrisul, cu unele corectări ce le-a făcut dânsul, merită să fie publicat. Dar cum Seminarul nu dispunea de fonduri pentru tipărire, s-a hotărât atunci să mă trimită pe mine cu traducerea la Editura „Alcalay” din Bucureşti cu adresa oficială a Seminarului, ca acolo să poată fi publicată în „Biblioteca pentru toţi”. Mi s-au dat bani de tren şi, într-o apropiată dimineaţă din luna mai, eu m-am prezentat la respectiva editură, pe Calea Victoriei colţ cu Bulevardul Elisabeta. Şeful, un evreu, primeşte manuscrisul şi-mi cere să vin din nou, a doua zi, când se va convoca comitetul de editură, îmi dă şi 2 lei şi 25 de bani pentru masă şi hotel, îndrumându-mă să iau cameră la hotelul „Carol” de lângă Poşta Centrală; i-am subscris şi o chitanţă pentru acest avans. Toată ziua am colindat prin Bucureşti. A doua zi mă prezint; mai erau încă două persoane, tot evrei. Toţi mă ispitesc dacă eu, un elev, am tradus această lucrare şi chiar îmi dau un exemplar în limba germană din „Aus meinem Leben” şi-mi cer să traduc aici, acolo, îndărăt, mai departe, în 5-6 locuri şi eu am reuşit să dovedesc că-i traducerea mea. Şeful a zis n-are Editura până acum traducerea lui Goethe în româneşte şi deci vrea să-mi cumpere manuscrisul. S-au sfătuit să mă răsplătească numai cu 70 lei + avansul, deci 72,25 lei. Eu am acceptat şi semnez un act de vânzare-cumpărare între mine şi Editura „Alcalay”, cu preţul stabilit şi eu recunoscând că editura e liberă s-o tipărească în câte ediţii şi cantităţi va voi şi fără numele meu ca traducător. Cu aşa de mulţi bani în buzunar cum n-am avut niciodată, alerg la magazinul englezesc de încălţăminte şi-mi procur ghete de culoarea maro, pe preţul enorm de 12 lei şi le şi încalţ. Toată ziulica m-am plimbat prin Bucureşti aruncându-mi mereu ochii spre ele şi mă admiram, mă fuduleam, noaptea am călătorit în tren tot încălţat şi a doua zi, iar în ele până noaptea, să le vadă toţi elevii. Dar, când să mă descalţ în dormitor, a fost peste putinţă, „vedeam stele verzi”, şi abia ţinând picioarele încălţate într-un lighean cu apă rece am reuşit. Traducerea mea a apărut în „Biblioteca pentru toţi” când ajunsesem student, în 1914, am văzut volumul în vitrina librăriei „Alcalay” sub titlul „Din viaţa mea – traducere din limba germană”, fără nume, ci numai cu trei stele; o a doua ediţie a apărut în anul 1916, traducător fiind trecut un anume Silberman.

 

Notă rea la matematici. Secretarul Vuza

        Secretarul Seminarului, Vuza Constantin, venea în toată sâmbăta la dejun în sufragerie şi citea lista elevilor care au obţinut în trecuta săptămână la vreo materie nota 5 sau o notă inferioară; elevii citaţi erau opriţi a ieşi a doua zi, duminică, în oraş. La clasa a V-a îmi citeşte numele meu cu 5 la algebră. Eu sar de la locul meu şi protestez că nu-i adevărat, n-am fost ascultat. Secretarul se enervează şi-mi porunceşte „Stai jos!”, eu nu mă supun, tot protestez, iar el înconjură lungile mese, ca să mă scoale în picioare la masă ca pedeapsă pentru scandal, dar eu o tulesc pe uşă în curte. I se raportează directorului care vine să mă contacteze în curte, unde mă pitesc după brazi şi până ies la iveală îi spun că secretarul făcut eroare sau vrea să mă batjocorească. Directorul mă înţelege şi trimite un bilet profesorului de matematici Gheorghiu; acesta răspunde „pe elevul Tomescu nu l-am ascultat săptămâna aceasta!”. Şi astfel mi s-a reparat situaţia şi am putut ieşi în oraş. Fusese ascultat colegul meu Todicescu, vecin de catalog.

 

Bolnav în spitalul Sf. Spiridon. Vindecare miraculoasă

         Eu nu eram prea bine echipat, n-aveam îmbrăcăminte călduroasă şi odată zbenguindu-mă la oină am răcit grozav. Eram în aceeaşi clasă a V-a, în primăvară. Am fost internat în infirmeria şcolii, dar medicinistul Cădere, ce avea să dea ajutor elevilor în cazuri asemănătoare, un om dur, nu s-a interesat de mine şi agravându-mi-se starea, bătrâna asistentă, Matroana, a anunţat direcţiunea. Unul dintre profesori, Vasile Oiaga, mă ridică cu trăsura şi-s instalat în clinica de interne a spitalului „Sf. Spiridon”, pare-mi-se la profesorul doctor Anghel. Acesta mă consultă şi dă dispoziţii de tratament. Totuşi temperatura e în creştere, eu slăbesc, nu mai pot mânca nimic. Profesorul, însoţit de medicii ajutori şi de studenţi, mă vede şi pleacă în vacanţa de Sf. Paşti.

        Camera mea era cu fereastră în dreptul bisericii din curtea spitalului. Era şi Vinerea Mare. Aveam o prea mare fierbinţeală şi sora de serviciu îmi dădea cu linguriţa ceai; parcă nu mai înţelegeam nimic, nu vedeam clar, eram prins de frisoane. Am ascultat ca în vis clopotul bisericii şi cântecele de înconjurare cu Sf. Aer. Deodată simt că-s stropit abundent cu apă rece pe piept, pe faţă, pe mâini; era profesorul meu de la catedra de morală, preotul Ioan Gotcu, deservent la biserica spitalului; eu abia-l disting, înveşmântat ca la slujbă, şi parcă-l aud rostind o rugăciune. Ce reviriment s-a petrecut, că în noaptea aceea am cerut cu insistenţă să-mi dea apă mai multă, să-mi aducă sora de mâncare şi am simţit cum îmi scade temperatura. A doua zi sora îmi povesteşte şi eu acum o aud bine şi înţeleg cum că a venit părintele cu şfiştocul de busuioc în mână şi cu aghiazmă şi m-a stropit din belşug şi s-a rugat Domnului la patul meu. Sora asistentă mi-a servit puţină supă, mi-a dat de repetate ori să beau. În ziua de Sf. Paşti eu am voie să mănânc şi cozonac, ceva miel fript de la pacienţii din salon. După zilele de vacanţă revine profesorul medic însoţit de subalterni, se uită lung la mine, citeşte foaia medicală, mă întreabă de nume şi pare nedumerit. Văd clar şi n-am uitat că profesorul îşi face o cruce mare şi zice că „o minune s-a-ntâmplat” şi pleacă povestind. Mai târziu vine şefa de salon şi-mi explică aşa: „în ultima sa vizită înainte de Paşti, profesorul a fost convins că eu sunt în delir şi mor curând; să fiu dus apoi la morga spitalului”. Acum, când m-a văzut conştient, şi-a făcut cruce şi a considerat că s-a produs „o minune”. Nimeni nu l-a văzut vreodată pe acest profesor la biserică sau să-şi facă cruce. După ce m-am mai întărit acelaşi profesor al meu Oiaga m-a dus cu trăsura la şcoală. Eram înspre Sf. Constantin din luna mai. Profesorii mei, desigur după o consfătuire, au venit pe rând şi mi-au pus o întrebare la materia respectivă şi au hotărât să plec la Mănăstirea Neamţu, la aer, să mă plimb prin pădure, să mă hrănesc cu lapte şi ouă – pentru care am primit suficienţi bani – ca să şterg cu totul urmele „dublei pneumonii” ce-am suferit. La mănăstire am locuit în casa vlădicăi Nicodim, împreună cu tatăl său, monahul Varnava. Pe lângă hrana de la trapeză, milostivul arhondar îmi dădea din alte mâncări mai bune de la stăreţie, iar eu cumpăram de la casa pădurarului ouă, cu 5 bani unul, şi lapte, cu 10 bani sticla. Le puneam într-o traistă şi o luam razna prin pădure, în fiecare dimineaţă de la ora 5, împreună cu monahul Ghedeon, care mi-a împrumutat o blăniţă şi ciorapi groşi.

(Va urma)

Contact

Seminarul Teologic Ortodox "Sfântul Vasile Cel Mare" Iaşi

Adresa: Aleea M. Sadoveanu nr. 46, Iași 700489, România
Tel/Fax:- secretariat - 0232.217.045

              - contabilitate - 03321.100.118
              - administratie - 0733.922.272
              - pedagog - 0733.922.276

Email: seminarteologiciasi@yahoo.com

Sait realizat de DOXOLOGIA Media, Mitropolia Moldovei și Bucovinei | © 2012 seminariasi.ro