I
Dogmele credinţei se întemeiază pe Sfânta Scriptură şi pe Tradiţia Bisericii, adică pe Descoperirea în Hristos, şi sunt caracterizate atât prin conformitatea lor indiscutabilă cu adevărul, cât şi prin actualitatea lor neîncetată. Din pricina caracterului lor fără de greşeală, dogmele Bisericii, cele insuflate de Duhul Adevărului, nu pot fi modificate de nici un factor instituţional – cu atât mai mult nu pot fi schimbate de un singur om, oricât de important ar fi.
Dacă cineva are vreo dogmă schimbată, şi înger de ar fi, să nu îl crezi[ii], ne sfătuieşte Sfântul Ioan Gură-de-Aur. Cu alte cuvinte, nici de-un înger al lui Dumnezeu nu se cuvine să asculte cineva, dacă acesta propovăduieşte o credinţă deformată. Dimpotrivă, credinciosul e dator să asculte cuvintele celui ce îi învaţă pe alţii adevărul, chiar şi când se întâmplă ca acesta să nu aibă o viaţă conformă cu cuvintele lui. Dacă învaţă drept, remarcă acelaşi Sfânt Părinte, nu lua aminte la viaţa lui, ci la cuvintele lui.[iii]
Dogmele credinţei sunt absolut hotărâtoare pentru viaţa duhovnicească a credincioşilor. De aceea, când sunt mărturisite, dogmele îl sfinţesc pe omul care le mărturiseşte. Dogmele drepte cuvântate despre Dumnezeu sfinţesc sufletul[iv], adică au un caracter sfinţitor, potrivit Sfântului Ioan Gură de Aur, iar Sfântul Maxim Mărturisitorul remarcă că orice om se sfinţeşte prin mărturisirea exactă a credinţei[v]. Viaţa duhovnicească a credincioşilor, ca viaţă întru Hristos, în cadrul Bisericii, nu se mărgineşte desigur doar la formularea dogmelor. Numai că adevărul dogmelor stabileşte cu mare exactitate conţinutul duhovnicesc al vieţii mădularelor Bisericii. În acest fel, dogmele feresc practic experienţa eclezială duhovnicească de orice denaturare.
Cu alte cuvinte, dogmele sunt reguli ale credinţei, care concentrează în acelaşi timp şi conţinutul vieţii Bisericii. Adevărul dogmatic este înţeles şi ca plinătate a vieţii. De aceea, dogma nu poate, în nici un caz, să fie schimbată sau înţeleasă într-un alt fel. Aşa se înţelege de ce canonul 1 al Sinodului Trulan (692) stabileşte ca să fie scos şi anatematizat din Biserică cel ce nu primeşte dogmele ei[vi].
Din cele de mai sus, este evident faptul că dogmele credinţei sunt legate în mod nedespărţit de mântuirea omului, de vreme ce neacceptarea dogmelor înseamnă scoaterea în afara Bisericii – ce are drept urmare lipsirea de mântuirea în Hristos. Astfel, diferenţele dogmatice faţă de eterodocşi nu au doar o însemnătate teoretică, nu au nici consecinţe ecleziastice periferice, ci au un caracter soteriologic hotărâtor şi fundamental.
Însă o premiză fundamentală pentru a se ridica cineva la înălţimea dogmelor credinţei este harul Sfântului Duh[vii]. Viaţa necurată întunecă puterea de înţelegere a minţii şi împiedică, astfel, apropierea de conţinutul înalt al dogmelor[viii]. Dogmele adevărate ale credinţei constituie temelia sigură al evlaviei [ix]. Şi acest lucru este normal, de vreme ce în Biserică evlavia a fost înţeleasă de la început ca o trăire a conţinutului credinţei. Credinţa şi viaţa în Biserică sunt o unitate de nedespărţit. Curăţia credinţei şi dreptatea vieţii constituie împreună evlavia credincioşilor[x].
Credinţa adevărată teoretic, dar care este separată practic de viaţa omului, nu are caracter mântuitor. Credinţa dobândeşte efectiv un caracter mântuitor doar când se uneşte inseparabil şi funcţional cu viaţa omului. Fără o viaţă corespunzătoare îndreptată spre credinţă, din punct de vedere soteriologic, chiar şi participarea noastră la Sfintele Taine ale Bisericii este lipsită de rezultat[xi] – adică nici o Taină a Bisericii nu poate în sine să ne mântuiască.
Credinţa adevărată nu e de nici un folos atunci când viaţa omului e imorală: căci de nici un folos spre mântuire nu ne sunt dogmele sănătoase, dacă viaţa noastră este stricată[xii]. Acest lucru îl întăreşte, de altfel, şi Domnul Însuşi, în Propovăduirea Sa de pe Munte. Hristos nu îi recunoaşte ca fiind ai Săi pe cei ce numai cu credinţa lor au făcut minuni, dar nu respectau voia lui Dumnezeu în viaţa lor: Niciodată nu v-am cunoscut, le spune, plecaţi de la Mine, lucrători ai fărădelegii[xiii]. Dar şi invers, când credinţa omului nu e adevărată, viaţa lui cât se poate de perfectă nu are nici o valoare pentru mântuirea lui[xiv].
II.
În cadrul Bisericii, dogmele credinţei sunt legate organic de viaţa credincioşilor şi se întrepătrund cu ea. Precizia vieţii se vădeşte din ortodoxia dogmelor, potrivit Sfântului Ioan Gură-de-Aur. Dogmele asigură dreptatea vieţii Bisericii, dar şi viaţa Bisericii dă conţinut adevărului dogmelor sale. Cel ce urmează conştiincios dogmele este dator să le întărească prin curăţia vieţii lui[xv]. Acrivia în modul de viaţă al credinciosului constituie o mărturie a dogmelor lui sănătoase[xvi].
Ajungem acum să vorbim despre importanţa dogmelor în dialogurile cu eterodocşii. Încă de la început, trebuie spus că dialogul teologic cu eterodocşii constituie o datorie de iubire a Bisericii faţă de aceştia. Acest dialog are un scop foarte limpede, dar şi câteva premize scripturistice şi patristice concrete privind desfăşurarea lui.
Scopul dialogului teologic este dorita unitate în Hristos cu toţi cei ce se abat de la credinţa care s-a dat odată pentru totdeauna (Iuda 1:3). Însă, pentru a se realiza această unitate în Hristos, este absolut necesară o singură învăţătură a tuturor în privinţa credinţei. La nivelul credinţei nu poate exista diversitate, ci identitate deplină. Acest lucru se înţelege şi este evident în hotărârile Sinoadelor Ecumenice, însoţite întotdeauna de condamnarea vădită a fiecărei eterodoxii şi de eliminarea clară din Biserică a celor ce refuză să se supună hotărârilor duhovniceşti ale Părinţilor purtători-de-Dumnezeu care le-au alcătuit.
Prin urmare, este foarte limpede însemnătatea dogmei Bisericii în desfăşurarea dialogului teologic. Nu poate avea loc nici un dialog teologic fără să se facă referire la dogmă. Poziţia lămurită a Sfinţilor Părinţi este că nu se poate examina vreun alt lucru înaintea acelei cercetări care se referă direct la credinţă. Trebuie să se înceapă cu înlăturarea oricărui dezacord în ceea ce priveşte credinţa şi abia apoi urmează orice altă cercetare despre alte lucruri. Acest lucru îl susţine şi Sfântul Athanasie cel Mare, care îşi întemeiază poziţia scripturistic, pe Însuşi Hristos, Care îi vindecă pe cei bolnavi doar după mărturisirea credinţei lor în Dânsul. El nu îngăduie în nici un caz adunarea împreună într-un sinod a ortodocşilor şi a eterodocşilor[xvii].
Mai târziu, în acelaşi duh, şi Sfântul Grigorie Palama spune că dialogul cu romano-catolicii despre Filioque poate să aibă loc numai după înlăturarea acestui adaos din Simbolul de Credinţă[xviii].
Adevărul nu se examinează prin participarea de pe poziţii egale a eterodocşilor la dialogul teologic, ci este păstrat în Biserică prin continuarea de către cei îndumnezeiţi a Descopeririidumnezeieşti, trăite prin luminări şi teofanii. Prin urmare, dacă vrem să ne mişcăm în duhul şi în învăţătura lui Hristos, care au fost experiate de Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi ai Bisericii, dialogul cu eterodocşii trebuie să fie determinat în chip hotărîtor de adevăr.
Însă, în acest caz, se cuvine ca dialogul cu eterodocşii să capete un caracter de îndrumare – de sfătuire, într-un mod compătimitor, mângâietor, încurajator şi smerit, fără fanatism şi intoleranţă religioasă – trebuie, adică, să aibă loc cu dragoste, pentru întoarcerea la adevărul bisericesc trăit în Duhul Sfânt şi la credinţa Sfinţilor Părinţi ai Bisericii. Tocmai acest lucru îl recomandă Sfântul Apostol Pavel, când spune: pe omul eretic, după întâia şi a doua mustrare, îndepărtează-l, ştiind că unul ca acesta s-a înstrăinat şi rătăceşte în păcat, fiind de sine însuşi osândit (Tit 3:10). Practica povăţuirii asigura integritatea dragostei, pentru că atunci cu adevărat ne aflăm întru dragoste (Efeseni 4:15). Dragostea şi pacea faţă de toţi oamenii nu este lipsită de premize. Când ceilalţi nu au aceeaşi părere în privinţa credinţei, este mai bună împotrivirea decât înţelegerea cu răul. Atunci este de preferat să ne pară mai rău de oameni decât de Dumnezeu şi să nu trecem sub tăcere cele ce ni s-au poruncit de către Dumnezeu a le mărturisi.
Aşadar, dragostea faţă de eterodocşi e stabilită de felul în care se exprimă. Această dragoste se mărgineşte la un îndemn, care poate fi repetat o singură dată. Este foarte important că această restricţie în privinţa exprimării iubirii faţă de eterodocşi ne-a fost descoperită de Dumnezeu prin vasul său cel ales, Apostolul neamurilor şi elogiatorul corifeu al dragostei. Această restricţie în exprimarea iubirii noastre către eterodocşi asigură, în acelaşi timp, şi rămânerea noastră în hotarele credinţei sănătoase şi nedespărţirea noastră de iubirea lui Hristos.
Biserica Ortodoxă a urmat cu credincioşie recomandarea Sfântului Apostol Pavel până în secolul al XIX-lea, adoptând totodată şi teologia apologetică – care, de obicei, se limita la cel mult al treilea cuvânt apologetic[xix]. Acest lucru îl întâlnim în cuvântările antieretice ale Sfântului Athanasie cel Mare împotriva lui Arie, ale Sfântului Chiril al Alexandriei împotriva lui Nestorie, ale Sfinţilor Ioan Damaschin, Theodor Studitul şi Nichifor al Constantinopolului împotriva iconomahilor (luptătorilor contra icoanelor), ale Sfântului Grigorie Palama împotriva antiisihaştilor apuseni etc. În sfârşit, aceeaşi atitudine o păstrează şi Patriarhia Ecumenică prin epistolele Patriarhului Ieremia al II-lea către de protestanţi, care, în secolul al XVI-lea, nu a acceptat să continue dialogul teologic cu teologii lutherani de la Tübingen după cel de al doilea său răspuns. Această tradiţie biblică şi patristică a fost lăsată deoparte la începutul secolului al XX-lea, prin cunoscutele iniţiative ale Patriarhiei Ecumenice şi prin înglobarea treptată a aproape întregii conduceri a Bisericii Ortodoxe în ecumenismul intercreştin. Concret, s-au început dialoguri teologice de pe poziţii egale cu eterodocşii, având ca scop, precum vedem, unitatea cea nădăjduită în Hristos.
Ca metodă în dialogul cu eterodocşii, a predominat alegerea unilaterală a mult-lăudatei iubiri creştine şi trecerea intenţionată sub tăcere a dogmei – căutându-se ca de dogmele credinţei să ne preocupăm treptat, mai târziu, nu acum.
Din cele pe care le-am prezentat până acum în privinţa importanţei dogmei pentru identitatea Ortodoxiei, rezultă însă câteva întrebări teologice juste.
Cunoaştem foarte bine din descoperirea lui Dumnezeu în Sfânta Scriptură, precum şi din experienţa duhovnicească a Sfinţilor Bisericii că atât dragostea, cât şi credinţa reprezintă roade ale Sfântului Duh (Galateni 5:22), adică energii necreate ale Dumnezeului Treimic. Aşadar, dacă iubirea adoptată în dialogurile cu eterodocşii se conformează prescripţiilor anterioare de autenticitate scripturistică, nu poate nicicum să fie despărţită de adevăr şi de dogmele credinţei. De altfel, iubirea se naşte din cei sinceri în credinţă[xx]. Nu este deci cu putinţă ca o parte din cele două (aflate în dialog) să acţioneze în lipsa celeilalte sau împotriva ei. Nu pot fi adevărate separat una de cealaltă, doar dacă, bineînţeles, este vorba de un alt fel de iubire – cu alte cuvinte, de o iubire neevanghelică. Pentru că iubirea evanghelică, chiar şi atunci când este creată, îşi primeşte identitatea din conformarea ei cu voia şi poruncile lui Dumnezeu. Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte, a zis Hristos (Ioan 14:21). În acest punct, se ridică întrebarea: cum este cu putinţă să trăim şi să exprimăm cu adevărat dragostea Evangheliei dacă încălcăm toate cele rostite de gura lui Hristos, adică de Apostolul Pavel, şi cele trăite în Tradiţia Bisericii timp de 19 secole?
Unitatea în Hristos, în expresia ei cea mai autentică, mai curată şi mai trăită, se realizează doar când se supune prescripţiilor date nouă de Hristos în rugăciunea Sa arhierească. Ea se săvârşeşte şi se trăieşte în trup prin participarea la slava necreată a Dumnezeului Treimic. Acest lucru este confirmat de Hristos, când zice: Şi slava pe care Tu Mi-ai dat-o, Eu le-am dat-o lor, pentru ca ei să fie una, aşa cum una suntem Noi. Eu întru ei şi Tu întru Mine, pentru ca ei să fie desăvârşiţi întru una (Ioan 17:22-23). Însă, pentru ca omul să se facă părtaş în trup slavei celei necreate, trebuie să respecte toate poruncile lui Dumnezeu, exprimând cu fapta iubirea lui faţă de Dumnezeu. Respectarea poruncilor înseamnă o înţelegere deplină între noi, pentru că numai atunci avem una şi aceeaşi cugetare, care este şi a lui Dumnezeu, aşa cum se exprimă ea în voia Lui. În acest mod practic devenim un duh cu Dumnezeu, un singur suflet (Filipeni 2:2; vezi şi II Corinteni 13:11 şi 4:2), fiindcă atunci lucrează în noi Duhul, primit odată cu Sfântul Mir. Atunci trăim viaţa lui Dumnezeu şi toate le săvârşeşte Hristos prin noi, de vreme ce înlăuntrul nostru se găseşte Acela care este Cel dintâi întru toate (Coloseni 1, 18). Doar atunci putem, de fapt, să lăudăm cu o gură şi cu o inimă numele Dumnezeului Treimic.
III.
Când eterodocşii au o părere diferită în ceea ce priveşte credinţa şi, bineînţeles, cred contrarDescoperirii lui Dumnezeu, aşa cum a fost ea tâlcuită în adevăr de Sinoadele Ecumenice, nu poate exista cu ei unitate în Hristos. A avea aceeaşi voinţă cu a lor, atunci când e vorba de credinţă, ajunge o adevărată torpilă a ereziei, care dezbină cugetul unitar al Bisericii şi anulează unitatea în Hristos a creştinilor. Se întâmplă la fel ca într-o căsnicie. Cu alte cuvinte, când soţii au aceleaşi dorinţe, însă nu păzesc cu stricteţe poruncile lui Dumnezeu, atunci nu au aceeaşi cugetare şi nu se fac un duh cu Dumnezeu şi între ei, ceea ce este scopul principal al căsătoriei. În felul acesta, soţii rămân trupeşti şi, în cel bun caz, sufleteşti, adică fireşti şi naturali, neridicându-se la nivelul de oameni duhovniceşti. Potrivit Sfântului Apostol Pavel, însă nici cei trupeşti, nici cei fireşti nu primesc cele ale Duhului lui Dumnezeu (I Cor. 2:14) – cu alte cuvinte, împărăţia lui Dumnezeu.
Întrebarea finală şi practică poate fi formulată astfel: oare a cui voie suntem dispuşi să o facem? A noastră? A oricărei alte persoane oficiale sau neoficiale? Sau a lui Hristos, aşa cum este tâlcuită această voinţă cu adevărat şi neîncetat de conştiinţa dogmatică a Bisericii? În orice caz, aşa cum ne încredinţează necurmata experienţă duhovnicească a Bisericii, numai ascultarea de voia lui Hristos – care este, în cele din urmă, să fim una cu Dumnezeu – ne face părtaşi încă din viaţa aceasta la viaţa şi slava dumnezeiască necreată a Dumnezeului Treimic, ca pregustare şi arvună a împărăţiei Sale celei necreate. Cu alte cuvinte, când în noi este lucrătoare viaţa dumnezeiască, dobândim şi deplina noastră unitate cu ceilalţi credincioşi.
Am fi foarte fericiţi dacă această cuvântare ar putea contribui, câtuşi de puţin, la ascultarea acestei dorinţe plăcute lui Hristos, ca noi toţi să ajungem cu adevărat şi în fapt una întru Hristos – bineînţeles, întotdeauna potrivit cu premizele fundamentale aşezate de El în Biserica Sa. Pentru că în trupul dumnezeiesc-omenesc al lui Hristos, care e numai Biserica Ortodoxă, se dă harul dumnezeiesc necreat şi experienţa autentică a lui Dumnezeu, trăită practic ca mântuire – adică viaţă a omului asemenea cu viaţa necreată a lui Dumnezeu.
În orice caz, eterodocşii romano-catolici şi protestanţi ar putea fi convinşi prin excelenţă de ortodocşi că harul lui Dumnezeu este necreat dacă acest har ar fi activ în viaţa ortodocşilor, dacă aceştia nu ar păcătui – pentru că numai când cineva are harul lucrător înlăuntrul lui nu păcătuieşte. Dimpotrivă, însă, când Dumnezeu nu lucrează întru noi, tot păcatul de noi este săvârşit [xxi]. Răspunderea noastră faţă de eterodocşi este mare, pentru că viaţa noastră nu îi încredinţează atunci când dialoghează cu noi despre caracterul necreat al dumnezeiescului har. Iar când îi convingem doar teoretic de corectitudinea poziţiilor noastre teologice, nu îi determinăm să se îndepărteze de rătăcirea lor, deoarece noi continuam sa ne identificăm cu ei la nivelul trăirii noastre. Aş vrea să închei cu cuvintele fericitului Părinte Paisie Aghioritul, care răspunde hotărîtor la problematica noastră despre eficienţa unui dialog cu eterodocşii. Dacă trăiam patristic,spune harismaticul Avvă, am avea cu toţii sănătate duhovnicească, pe care ar invidia-o toţi eterodocşii şi ar părăsi rătăcirile lor bolnave şi s-ar mântui fără ca noi să le predicăm ceva. Acum nu sunt mişcaţi de Sfânta noastră Tradiţie patristică pentru că vor să vadă şi urmarea noastră patristică, înrudirea noastră adevărată cu Sfinţii noştri. Ceea ce se impune fiecărui ortodox este să provoace eterodocşilor neliniştea cea bună, adică aceştia să înţeleagă că se află în rătăcire, pentru a nu se odihni în chip mincinos cu gândirea lor şi să fie astfel lipsiţi şi în această viaţă de bogatele daruri ale Ortodoxiei, iar în cealaltă viaţă de mai multele binecuvântări veşnice ale lui Dumnezeu[xxii].
________________________________________ Note: [i] Conştiinţa dogmatică este cunoaşterea duhovnicească provenită din experierea profund trăită a dumnezeiescului har. Aceasta există doar atunci când locuieşte activ în noi Dumnezeu (vezi Arhimandritul Sofronie Saharov, Cuviosul Siluan Athonitul, Essex, 2005, p. 239-240). Prin urmare, există o legătură organică şi o unitate indestructibilă a conştiinţei dogmatice şi a vieţii duhovniceşti (ibidem, p. 179). Când conştiinţa dogmatică se atenuează – şi aceasta se petrece îndeosebi prin desacralizarea şi omogenizarea vieţii noastre cotidiene cu viaţa echivalentă a eterodocşilor – se diminuează şi sensibilitatea ortodocşilor în legătură cu dogmele statornicite de credinţă şi cu Sfânta Tradiţie a Bisericii.
[ii] Vezi Gal. 1, 8: dar chiar dacă noi sau înger din cer v-ar propovădui altceva decât aceea ce v-am binevestit noi, să fie anatema! Vezi şi actele Sinodului al Şaptelea Ecumenic, Mansi 13, 407-408, precum şi Enciclica Patriarhilor ortodocşi din 1848: La noi nici Patriarhii, nici Sinoadele nu au putut vreodată a aduce lucruri noi (inovaţii, n.n.).
[iii] P.G., 62, col. 610-611.
[iv] Vezi P.G., 59, col. 443.
[v] Conform Sfântului Maxim Mărturisitorul, în P.G., 90, col. 165A.
[vi] Vezi canonul 1 al Sinodului Trulan.
[vii] Vezi P.G., 55, col. 321-322.
[viii] Vezi P.G., 61, col. 633.
[ix] Vezi Sfântul Ioan Gură de Aur, în Biblioteca Părinţilor Greci, vol. 30, col. 338.
[x] Vezi P.G., 62, col. 560.
[xi] Vezi P.G., 51, col. 250-251.
[xii] Vezi P.G., 59, col. 50, 176, 352-363.
[xiii] Matei 7, 21-23, în P.G., 57, col. 321.
[xiv] Vezi P.G., 59, col. 369.
[xv] Vezi P.G., 62, col. 95.
[xvi] Vezi P.G., 53, col. 110-158.
[xvii] Sfântul Athanasie cel Mare, Despre cele învățate de arieni, 36, în Biblioteca Părinților Greci, vol. 31, 260-261.
[xviii] Vezi Despre purcederea Sfântului Duh, Cuvântul I, 4, 27-31.
[xix] Limitarea Parintilor Bisericii la cel mult al treilea cuvant apologetic dupa indemnul Sf. Ap. Pavel ca ‘pe omul eretic, dupa prima si a doua mustrare, indeparteaza-l, stiind ca unul ca acesta s-a instrainat si rataceste in pacat’ (Tit, 3,10)
[xx] Sfântul Ioan Gură de Aur, în P.G., 62, col. 509.
[xxi] Sfântul Grigorie Palama, în P.G., 151, col. 416D-417A.
[xxii] Bătrânul Paisie Aghioritul, Cuvinte. Cu durere și dragoste pentru omul contemporan,volumul I, Mănăstirea Sfântului Evanghelist Ioan Teologul, Souroti-Thesalonic, 1998, p. 348-349.
Conferință susținută de prof. D. Tselenghidis în cadrul Facultăţii de Teologie a Universităţii Ovidiu, Constanţa, în seara zilei de 20 aprilie 2010. Traducere din greacă de pr. Matei Vulcănescu.
