Perioada ultimilor ani ai Seminarului „Veniamin Costachi”, una foarte tulbure, este destul de greu de reconstituit. Mărturiile profesorilor, actele oficiale ale şcolii şi chiar scrierile cu caracter personal trebuiau să ţină seama de contextul politic. Nu se mai puteau recunoaşte deschis distrugerile făcute de Armata Roşie, epurările, controlul ideologic. De aceea informaţiile importante trebuie deduse din documente care au alte subiecte şi amintesc în treacăt, incomplet şi neclar de evenimentele din acei ani când nu se putea vorbi de „greutatea zilei şi (...) zăduful necazurilor ce ne împresoară”1.
Al doilea război mondial a adus pentru Seminarul „Veniamin Costachi” numeroase probleme. Nu trecuse decât un an de la cutremurul din 1940 şi reparaţiile abia luaseră sfârşit când, la doar patru zile de la intrarea României în război, clădirea şcolii a fost distrusă parţial în cursul unui raid aerian sovietic, la 26 iunie 1941.
Evenimentele de la începutul anului 1944 au dus la evacuarea Seminarului „Veniamin Costachi”. Peregrinările şcolii, încercările din timpul refugiului sunt momente tragice pentru elevi şi profesori. În haosul creat de întoarcerea armelor împotriva germanilor, de prezenţa noilor aliaţi sovietici care se comportau ca o armată cuceritoare, se distinge figura părintelui Ilie Gheorghiţă, director al Seminarului. Nevoit să facă faţă unor situaţii dramatice, în lipsa unei comunicări permanente cu autorităţile româneşti, în momente în care şcoala părea să fi fost abandonată, el a ştiut să reziste grelelor încercări, să-şi păstreze autoritatea şi să menţină instituţia pe care o conducea în funcţiune. Informaţiile cele mai interesante despre evenimentele din perioada 1944-1945 le avem din numeroasele cereri pe care Pr. Ilie Gheorghiţă le făcea, în acea perioadă, către diversele foruri ale autorităţilor bisericeşti şi laice româneşti, pentru a le informa despre ce se întâmpla cu Seminarul şi pentru a cere instrucţiuni sau a ruga mutarea din zonele de conflict2.
În luna martie 1944, unii profesori şi elevi, însoţiţi de mai multe vagoane cu acte, mobilier şi o parte a arhivei şcolii au fost evacuaţi, ajungând la Timişoara la 1 aprilie, când Seminarul a fost instalat la Şcoala Normală din localitate, unde a rămas trei săptămâni, după care a fost mutat în comuna Pesac din Judeţul Timiş, localitate aflată la 45 de kilometri de Timişoara. Aici cursurile pentru toate clasele urmau să fie deschise în luna septembrie într-un castel mare unguresc, gol în acel moment. La 10 septembrie 1944 au fost pierdute toate legăturile cu autorităţile româneşti, iar patru zile mai târziu satul era părăsit de oficialităţile comunale, de jandarmi şi de grăniceri. Realizând pericolul, Ilie Gheorghiţă a încercat să organizeze, din proprie iniţiativă, o evacuare rapidă, dar a reuşit să trimită doar 14 elevi orfani la Şcoala Normală din Timişoara, sub supravegherea unui pedagog. Restul celor aproape 300 de elevi erau răspândiţi în Ardeal, Muntenia şi Oltenia. La 14 septembrie, în momentul în care directorul, şi profesorii care mai rămăseseră, după ce personalul primise dispoziţia să se salveze fiecare cum poate, erau gata să plece cu partea cea mai importantă a arhivei, în Pesac au ajuns trupele germane în retragere, atacate peste puţin timp de armata sovietică.
În raportul nr. 53, din 24 octombrie 1944, către Inspectorul general, Pr. Ilie Gheorghiţă prezenta modul în care au reuşit să supravieţuiască în plină confruntare între germani şi ruşi:
Încercarea mea şi a personalului care a vrut să se evacueze a fost prea târziu şi astfel am fost nevoiţi a rămâne aici cu populaţia satului şi alţi refugiaţi care n-au mai putut pleca nici pe jos şi nici cu trenul sau cu alt mijloc de locomoţie.
Răsboiul din Banat a fost deslănţuit peste capul nostru. Am trăit clipe de groază şi de teroare, fiind mereu ameninţaţi să ne pierdem viaţa. În timpul ocupaţiei germane am auzit vorbă că vom fi luaţi ostateci şi duşi în lagăre. Două săptămâni am stat în pivniţele caselor din sat, adăpostiţi fiecare pe unde am putut. Nimeni nu poate descrie suferinţele îndurate de noi, toţi fiind mulţumiţi până la urmă că Dumnezeu ne-a cruţat viaţa.
În timpul acesta ni s-a pierdut şi bruma de lucruri personale şi mai ales am perdut o bună parte din averea şcoalei. Ni s-au luat caii, 150 de pături, lengeria şcoalei, o parte din veselă şi materialul didactic. Totul a fost răvăşit şi stricat şi acum muncim să adunăm ce a mai rămas şi să ne pregătim de plecare3.
Biblioteca şi tablourile Seminarului au fost totuşi salvate.
Scăpaţi cu viaţă din această încercare, Ilie Gheorghiţă şi profesorii care îl mai însoţeau s-au retras la Şcoala Normală din Timişoară unde erau chemaţi la 15 noiembrie şi elevii, pentru a începe anul şcolar. Cererile repetate de a se organiza un mare seminar teologic la Curtea de Argeş, unde să fie primiţi şi seminariştii din Iaşi, nu au fost aprobate. După doar trei zile de la începerea cursurilor sediul Şcolii Normale era ocupat de armata sovietică şi transformat în spital. Elevii clasei a VIII-a sunt primiţi la Academia Teologică din Timişoara unde aveau la dispoziţie trei camere pentru dormitoare şi cursuri. După nici două săptămâni şi acest sediu devenea spital sovietic şi Seminarul era nevoit să revină la Pesac. Aici cursurile au început în luna decembrie cu trei profesori, 15 seminarişti şi 8 elevi din localitate4, neţinându-se decât ore de „preparaţie”.
Cursurile obişnuite s-au deschis doar pentru elevii de clasa a VIII-a la 27 februarie 1945. La acea dată la Pesac erau prezenţi: Damian Corlăţeanu profesor de istorie, Vasile Gheorghiţă, profesor de desen şi caligrafie, Pr. Ioan Simionescu spiritual şi profesor de ştiinţe religioase, Pr. Ilie Gheorghiţă, directorul şcolii, profesor de ştiinţe religioase şi, venit mai târziu, Iuliu Buhăescu, profesor de limba română. Elevii, 18 la număr, din care 12 din clasa a VIII-a, erau cazaţi în fosta şcoală primară germană unde se desfăşurau şi cursurile5.
În timpul refugiului, în clădirea Seminarului din Iaşi au mai rămas doar două femei de serviciu, acolo stabilindu-se Cercul Teritorial6. În raportul făcut către Inspectoratul Şcolar, la 5 februarie 1945, Pr. Ilie Gheorghiţă enumera pierderile: proviziile rămase în Iaşi fuseseră luate de armata germană, cele duse la Pesac fuseseră confiscate de germani şi apoi de ruşi. Mobilierul şi materialul didactic care rămăsese în Iaşi se pierduseră fiind în mare parte distrus de „necunoscuţi”. Mobilierul şcolar care era trimis în refugiu la 24 iulie 19447 n-a mai ajuns la destinaţie, cele patru vagoane, care conţineau şi o parte a arhivei, arzând în gara Timişoara, în urma unui bombardament. La întoarcerea la Iaşi în martie 1945, s-a făcut un efort foarte mare pentru a se putea relua cursurile în toamnă, dar reparaţiile au continuat până în 1948.
După întoarcerea din refugiu, capela Seminarului fusese găsită distrusă. Se cerea la 23 noiembrie 1945 refacerea capelei şi sfinţirea ei din nou pentru că în timpul războiului fusese profanată8. Nu se putea spune clar cine profanase capela dar cel mai probabil este ca acest lucru să se fi petrecut în momentul în care armata sovietică a ajuns aici şi România era tratată ca un teritoriu cucerit9.
Directorul Seminarului era încă, la 16 august 1945, Pr. Ilie Gheorghiţă care semna acte în această calitate10. Dar în ciuda comportamentului său demn din perioada refugiului el era schimbat din funcţie, fiind înlocuit în noiembrie 1945 de Pr. Gh. Petrovanu care a rezistat în acest post până în decembrie 1947. La 2 decembrie 1947 era încă în funcţie, semnând documente ale şcolii, în calitate de director11. În luna decembrie 1947 este numit director Pr. Scarlat Porcescu, el având această calitate la 3 august 1948 când s-a adoptat decretul 17712, care hotăra prin articolul 53 desfiinţarea tuturor seminariilor teologice. El este ultimul director în adevăratul sens al cuvântului. Totuşi a mai existat un alt personaj la conducerea şcolii: Spiridon Năstase, învăţător la Şcoala de băieţi nr. 5 din Iaşi, numit la 11 august 1948 ca director provizoriu însărcinat cu lichidarea Seminarului13. Misiunea sa a fost îndeplinită cu succes.
În această perioadă, în şcoală se fac tot mai simţite influenţele politice. Erau trimişi reprezentanţi la congresele muncitoreşti, se marcau prin serbări evenimente ca „Revoluţia socialistă din octombrie”14, biblioteca fusese epurată15, rămânând doar 5.840 de titluri16. „Spiritul vremii” pătrunsese şi în rândul elevilor. O parte din ei găseau de cuviinţă să termine lucrările de control, fără nici o legătură cu subiectul, cu lozinca: „Trăiască Republica Populară Română!”. Nu e de mirare că unii dintre elevi au fost influenţaţi de propaganda comunistă, ea pătrunzând şi în Seminar. De exemplu, pentru un exerciţiu (de copiere, dictare, autodictare?) se alesese textul Abdicării silite a regelui Mihai17. Cea mai mare parte a elevilor însă aveau o atitudine vădit ostilă faţă de noua politică. Potrivit unor martori oculari18, unii au fost chiar arestaţi pentru perioade scurte, făcându-se presiuni asupra lor pentru a-şi schimba atitudinea.
Cei mai mulţi dintre profesori nu agreau noua turnură politică, după cum stă mărturie un act din 1947 în care angajaţii şcolii erau puşi să-şi mărturisească simpatiile electorale. În acea vreme a marilor oportunisme, când vinovăţii vechi erau uitate şi erau posibile ascensiuni rapide dacă deveneai susţinătorul fidel al comuniştilor, nici un profesor al şcolii nu se declara adept al PCR, în schimb erau şase susţinători ai PNŢ, trei ai PSD, unul al Frontului Plugarilor şi unul al PNŢ aripa Anton Alexandrescu, iar mai mulţi profesori, printre care şi directorul, declarau că nu fac politică19. Pentru regimul comunist seminariile teologice erau prea greu de modelat şi de aceea s-a preferat desfiinţarea lor.
După 23 august 1944 procesul de impunere a regimului comunist a fost la început unul voalat, dorindu-se păstrarea unei aparenţe democratice. Aşa se explică şi prezenţa în Constituţia adoptată la 13 aprilie 194820, deşi realizată după modelul celei sovietice din 1936, a unor prevederi generale ce par a respecta drepturile şi libertăţile cetăţeneşti. La o primă vedere cultele păreau să aibă libertatea de a exista şi a se organiza fără constrângeri. În articolul 27 al Constituţiei se spune că:
Libertatea conştiinţei şi libertatea religioasă sunt garantate de Stat. Cultele religioase sunt libere să se organizeze si pot funcţiona liber dacă ritualul şi practica lor nu sunt contrarii Constituţiei, securităţii publice sau bunelor moravuri.
Libertatea cultelor era îngrădită în fapt de înţelesul pe care autorităţile îl dădeau securităţii publice, termen vag care era folosit după bunul plac de autorităţile comuniste, care interpretau orice act care le-ar fi pus în pericol controlul ca pe un atac asupra securităţii publice.
În ceea ce priveşte învăţământul religios era interzisă existenţa şcolilor teologice în care să fie predate şi materiile laice, fiind autorizate doar şcolile speciale ale cultului, strict religioase:
Nici o confesiune, congregaţie sau comunitate religioasă nu poate deschide sau întreţine instituţii de învăţământ general, ci numai şcoli speciale pentru pregătirea personalului cultului sub controlul Statului21.
Aproximativ aceeaşi formulare apare şi în Constituţia din 195222, dar aici nu mai este menţionată limitarea legată de „securitatea publică”. Nu este vorba de o creştere a libertăţii cultelor, Constituţia din 1952 fiind una chiar mai puţin democratică decât cea din 1948, ci această lipsă este justificată de detalierea problemei în alte legi aflate în vigoare. În plus este subliniată lipsa de drepturi a Bisericii asupra învăţământului. Faptul că Şcoala este despărţită de biserică în ciuda acceptării şcolilor de cult, însemna că acestea nu erau asimilate şcolilor de stat şi nu se bucurau decât de recunoaştere internă în cadrul cultului respectiv.
În procesul de impunere a modelului sovietic s-a preferat metoda paşilor mărunţi, pentru a nu alimenta protestele occidentale şi a evita o posibilă intervenţie anglo-americană, socotită în epocă încă posibilă. După îndepărtarea Regelui Mihai, Biserica rămăsese singurul obstacol major23. Rolul jucat de Biserica Ortodoxă de-a lungul istoriei românilor, fidelitatea de care se bucura în rândul oamenilor, făcea imposibilă desfiinţarea ei. De aceea s-a preferat manipularea şi controlul cât mai strict asupra clerului ortodox. Cultele aveau nevoie de aprobarea prin decret a Marii Adunări Naţionale pentru a fi considerate legale. În articolul 13 al Decretului nr. 177 din 4 august 1948 ce reglementa regimul general al cultelor religioase se spunea:
Cultele religioase, pentru a putea să se organizeze şi să funcţioneze, vor trebui să fie recunoscute prin decret al Prezidiului Marii Adunări Naţionale, dat la propunerea Guvernului, în urma recomandării ministrului cultelor.
În cazuri bine motivate se va putea retrage recunoaşterea în acelaşi mod.24
Un alt instrument pentru controlul conducătorilor bisericeşti era articolul 21 din acelaşi decret care condiţiona recunoaşterea tuturor funcţiilor de conducere în cadrul cultului de aprobarea Marii Adunări Naţionale:
Şefii cultelor, precum şi mitropoliţii, arhiepiscopii, episcopii, superintendenţii, administratorii-apostolici, vicarii-administrativi şi alţii, având funcţiuni asemănătoare, aleşi sau numiţi în conformitate cu statutele de organizare ale cultelor respective, nu vor fi recunoscuţi în funcţiune decât în baza aprobării Prezidiului Marii Adunări Naţionale, dată prin decret, la propunerea Guvernului, în urma recomandării ministrului cultelor.25
Autonomia Bisericii Ortodoxe a fost grav afectată şi în privinţa învăţământului teologic. Prin Decretul 176 din 2 august 1948 toate proprietăţile şi bunurile bisericeşti folosite pentru învăţământ erau confiscate26. Toate Seminariile teologice în care se predau şi disciplinele de cultură generală au fost desfiinţate două zile mai târziu, prin Decretul 17727. Prin acelaşi decret se mai stabilea organizarea învăţământului religios sub tutela Bisericii, dar sub control strict de stat. Puteau exista şcoli de cântăreţi bisericeşti, seminarii teologice monahale şi institute teologice de grad universitar (ortodocşii puteau avea două astfel de institute). Se încerca stabilirea pentru aceste şcoli a unui statut închis: diplomele nu aveau valabilitate decât în cadrul cultului respectiv şi aceste instituţii nu erau puse pe acelaşi plan cu şcolile laice de nivel similar. Seminariile teologice care asigurau o pregătire generală au fost desfiinţate pentru că ele erau mai mult decât simple şcoli strict religioase, iar prestigiul lor era unul prea mare. Faptul că după 1948, în seminarii se făcea aproape exclusiv pregătire teologică nu era un lucru benefic pentru aceste şcoli. Ele erau astfel împinse la periferia sistemului de învăţământ, neavând ca rezultat o pregătire generală temeinică, scăzându-le astfel prestigiul şi în cele din urmă impactul asupra maselor.
Organizarea Bisericii Ortodoxe Române era reglementată printr-un statut adoptat la 17 februarie 194928. Erau reluate prevederile decretului 177, pregătirea personalului bisericesc putându-se face doar în şcolile de cântăreţi, seminarii monahale şi institute de grad universitar29.
În urma acestor schimbări legislative, Seminarul „Veniamin Costachi” a intrat în lichidare curând după 4 august 1948, moment în care se luase decizia desfiinţării. La 10 august actele oficiale ale şcolii arătau neschimbate: antetul era în continuare acelaşi, iar director mai era Pr. Scarlat Porcescu. La 11 august 1948 a fost emis un ordin al inspectoratului30 prin care era numit un director provizoriu însărcinat cu inventarierea averii şcolii în vederea predării ei altor instituţii de învăţământ:
Deja la 16 august antetul de pe actele oficiale ale şcolii se schimbă, apărând: Fostul Seminar „Veniamin Costache”. În octombrie 1948 Seminarul apare în acte ca fiind în lichidare.
La sfârşitul anului şcolar 1947-1948, conducerea şcolii spera ca activitatea Seminarului să nu fie întreruptă. Se făceau lucrări de consolidare şi întreţinere, unele care nu ar fi avut rost dacă s-ar fi ştiut de desfiinţare: dublarea geamurilor şi pregătirea unei rezerve de lemne pe care părintele director Scarlat Porcescu o socotea suficientă pentru întreaga iarnă. Se poate bănui deci că decizia desfiinţării a fost o surpriză pentru profesorii şi elevii şcolii.
După numirea lui Spiridon Năstase, om străin de şcoală şi fără o pregătire teologică, fostul director Pr. Scarlat Porcescu se îngrijea să mai salveze ce se putea. În august 1948 el îi scria Patriarhului Iustinian că Seminarul fusese desfiinţat şi începuse predarea bunurilor şcolii şi îl ruga să intervină la Ministerul Învăţământului Public pentru ca Biblioteca şi bunurile din inventarul Capelei să fie preluate de Mitropolie.
La 31 august 1948, Pr. Scarlat Porcescu îi preda noului director Spiridon Năstase inventarul şcolii. Cărţile cu subiecte religioase ale Bibliotecii urmau să fie predate Mitropoliei iar celelalte Bibliotecii Universităţii. Cărţile cu valoare de patrimoniu urmau să intre în custodia Arhivelor Statului. Biblioteca Teologică a fost preluată de Mitropolie la 25 noiembrie 1948 şi număra peste 9.000 de volume.
În septembrie 1948 localul seminarului a fost cedat Şcolii Tehnice de Administraţie Economică fete din Iaşi, instituţie de învăţământ care depindea exclusiv de Ministerul Comerţului. A apărut o scurtă dispută datorată refuzului lui Spiridon Năstase de a ceda şcoala doar pe baza ordinului Ministerului Comerţului şi nu al Ministerului Învăţământului Public. După un schimb de telegrame, a venit şi ordinul telefonic al Ministerului Învăţământului Public şi la 25 septembrie 1948 sediul şcolii şi două apartamente în care locuiau profesorii Seminarului au fost preluate de Şcoala Tehnică Economico-financiară de fete din Iaşi.
Foştii profesori s-au împrăştiat. Unii s-au pensionat, alţii au fost încadraţi în alte şcoli. Preoţii profesori fie s-au întors la parohiile pe care le-au păstorit, fie au continuat cariera în administraţia mitropolitană precum pr. Scarlat Porcescu (consilier şi vicar administrativ până în 1977). Părintele Ilie Gheorghiţă a lucrat o vreme ca profesor de matematică într-o şcoală ieşeană, apoi a fost angajat ca referent pentru limbile clasice la Biblioteca Centrală Universitară până la pensionarea sa.
Se încheia astfel în mod tragic existenţa unei şcoli teologice care rezistase 145 de ani şi care îşi pusese amprenta asupra educaţiei a generaţii întregi de preoţi.
Extras din volumul Pr.Mihai VIZITIU, Pr. Dragoş BAHRIM, A. TIMOFTI (coordonatori), Două secole de învăţământ teologic seminarial (1803 – 2003), Ed. Trinitas, Iaşi, 2003, pp. 86-109.
1 Aşa caracteriza Ilie Gheorghiţă situaţia României în 1946 în lucrarea Un veac de la moartea Mitropolitului Veniamin Costachi, Mănăstirea Neamţ, 1946.
2 Arhiva MMB, Fondul Seminarului „Veniamin Costachi”, Dosarul 26 (circulare), 1944-1945.
3 Raportul 50 din 24 octombrie către IPS Mitropolit al Moldovei Irineu Mihălcescu, Arhiva MMB, Fondul Seminarului „Veniamin Costachi”, Dosarul 26 (circulare), 1944-1945.
4 Raportul 293 din 15 decembrie 1944 către minister, Arhiva MMB, Fondul Seminarului „Veniamin Costachi”, Dosarul 26 (circulare), 1944-1945.
5 Raportul 625 din 27 februarie 1945 către minister, Arhiva MMB, Fondul Seminarului „Veniamin Costachi”, Dosarul 26 (circulare), 1944-1945.
6 Scrisoare către comandantul Cercului Teritorial, 31 ianuarie 1945, Arhiva MMB, Fondul Seminarului „Veniamin Costachi”, Dosarul 26 (circulare), 1944-1945.
7 Scrisoare din 4 septembrie 1944 către CFR Timişoara prin care se solicita o anchetă asupra dispariţiei celor patru vagoane plecate din Iaşi la 24 iulie 1944, Arhiva MMB, Fondul Seminarului „Veniamin Costachi”, Dosarul 26 (circulare), 1944-1945.
8 Arhiva MMB, Fondul Seminarului „Veniamin Costachi”, Dosar 33-35, 1944-1945.
9 Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Şerban Papacostea, Pompiliu Teodor, Istoria României, Editura Corint, Bucureşti, 2002, p. 377.
10 Arhiva MMB, Fondul Seminarului „Veniamin Costachi”, Dosar I Circulare, 36-37, 1945-1946.
11 Arhiva MMB, Fondul Seminarului „Veniamin Costachi”, Dosar I Circulare, 36-37, 1946-1947.
13 Numit în unele documente chiar „director lichidator” (s. n.).
14 Notă telefonică din 6 noiembrie 1947 de la Inspectoratul Şcolar prin care şcoala era obligată ca a doua zi la ora 11 să întrerupă cursurile, pentru a se vorbi elevilor despre „Revoluţia din octombrie”. (Arhiva MMB, Fondul Seminarului „Veniamin Costachi”, Dosar 33-35, 1946-1947)
15 În septembrie 1946 Gh. Petrovanu informa Inspectoratul Şcolar că a epurat biblioteca Seminarului ca urmare a Ordinului 25.677/1946 (Arhiva MMB, Fondul Seminarului „Veniamin Costachi”, Dosar I Circulare, an şcolar 1946-1947).
16 Adresa 1788/23 iulie 1949, Arhiva MMB, Fondul Seminarului „Veniamin Costachi”, Dosar 41, circulare.
17 Arhiva MMB, Fondul Seminarului „Veniamin Costachi”, Dosar 3. Corespondenţă personal, 1946-1947.
18 Conform mărturiei pr. Vasile Argatu, elev al Seminarului în clasa a IV-a în anul 1948.
19 Arhiva MMB, Fondul Seminarului „Veniamin Costachi”, Dosarul 26 (circulare), 1944-1945.
20 Constituţia din 1948, www.indaco.ro/legestart
21 Constituţia din 1948, Art. 27, www.indaco.ro/legestart
22 Constituţia din 1952, Art. 84, www.indaco.ro/legestart
23 Dennis Deletant, România sub regimul comunist, în româneşte de Delia Răzdolescu, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1997, p. 70; Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Şerban Papacostea, Pompiliu Teodor, op. cit., p. 396.
24Decretul nr. 177/ 4 august 1948, Art. 13, www.indaco.ro/legestart
25 Decretul nr. 177/ 4 august 1948, Art. 21, www.indaco.ro/legestart
26 Decretul nr. 176/ 2 august 1948, www.indaco.ro/legestart
27 Decretul nr. 177/ 4 august 1948, Art. 53, www.indaco.ro/legestart
28 Statutul nr. 4593 din 17 februarie 1949, www.indaco.ro/legestart
29 Statutul nr. 4593 din 17 februarie 1949, Art. 115, www.indaco.ro/legestart
30 Arhiva MMB, Fondul Seminarului „Veniamin Costachi”, Dosar de lichidare, 1947-1948.
