Tristă poveste sinodală. Spre Conservatorul de Muzică
Îmi amintesc de o tristă poveste sinodală, care m-a abătut din mult tocita mea cale în viaţă. Guvernul liberal al ţării a prezentat Sf. Sinod un proiect de lege ce prevedea participarea şi a mirenilor în toate forurile Bisericii, până şi în Sinod, ca astfel să lucreze alături de ierarhi, de preoţi şi delegaţi civili, cu aceeaşi putere şi răspundere. Preşedintele Sf. Sinod, Mitropolitul Atanasie Mironescu, fiind un simpatizant liberal, poate şi mai mult înjugat faţă de partidul liberal, susţinea proiectul, pe când episcopul Gherasim Safirin al eparhiei Romanului în Moldova îl combătea energic ca necanonic. Şi ceilalţi sinodali s-au împărţit în două grupe. Dacă s-ar fi consumat dezbaterea numai înlăuntrul Sinodului, rămânea aceasta ca o lucrare obişnuită. Însă problema a fost dată şi la cunoştinţa marelui public, prin ziarele, atât liberale cât şi prin cele conservatoare, care, ca în toate ocaziile, nu erau de acord, se combăteau; urlau conservatorii, care-l susţineau pe vlădica Gherasim, urlau liberalii, care susţineau legea şi deci pe Mitropolitul Atanasie. Şi disputa în vrăjmăşie a căzut apoi în noroi, în atitudini periculoase. Se amestecase în polemică şi profesorul meu de teologie, Constantin Chiricescu, ajutat de avocatul Constantin Cernăianu, amândoi în favoarea episcopului Gherasim. Şi apare în ziarele conservatoare ce-l sprijineau pe acest episcop infama dovadă că mitropolitul n-ar fi vrednic nici să mai stea pe tronul său, deoarece a fost bolnav de o boală ruşinoasă, compromiţătoare, de o boală numită azi socială, şi astfel acest mitropolit să tacă şi chiar se publică o reţetă pentru vindecarea acelei boli. Iar în ziarele liberale, episcopul Gherasim este acuzat de altă vină, la fel de grea, că ar fi pederast. Eu am citit acele ziare la prietenul Pârvu, director la Mitropolie. Scandalul m-a scârbit şi mi-a întristat sufletul. Râvneam şi eu „să mă fac popă” să-I slujesc Mântuitorului cu credinţă, curat şi cu cinste, aşa cum citisem că ne învaţă Sf. Ioan Gură de Aur în cartea sa „Despre Preoţie” sau cum era prezentat în „Un preot model” de scriitorul rus Petrov, în traducerea vlădicăi Nicodim. Şi mai aveam şi noi o pildă în literatura noastră pe „Popa din Sărăcineşti”. Dar acum nu-mi mai vine să mai sărut mâna necurată a unui aşa vlădică şi încă cum aş putea merge eu spre a fi hirotonisit de un atare episcop. Mă frământam şi pace n-aveam.
Eram în clasa a VII-a, în primăvară, unii colegi mă vedeau prea trist, că ieşeam din grup şi mă retrăgeam să fiu singur. Cel dintâi coleg, Vasile Blanaru, insistă să-i spun ce mă doare, ce-mi apasă sufletul. Eu ezit. A doua oară el vine cu Nourescu şi amândoi tabără pe mine să le spun ce s-a întâmplat. Auziseră şi ei ceva, dar cu totul incomplet, pe când cu mine era altfel, nu numai că citisem mai multe ziare scandaloase, ci-mi lămurise şi Pârvu poziţiuni şi consecinţe ce nu se puteau citi în ziare. El era doctor în drept şi studiase la Paris şi dreptul canonic. În cele din urmă, simţind că mă sufoc, că ţin o otravă în suflet, le-am descris acestor doi colegi cele întâmplate şi că mă hotărâsem să trec la liceu, cu diferenţa ce se cere. Şi mai departe ce-o vrea Dumnezeu! Colegii s-au întristat şi ei şi a doua zi mi-au adăugat că-s hotărâţi şi ei să părăsească Seminarul. De-acum rămăsese să ne sfătuim încotro s-o luăm. Toţi am căzut de acord să mergem la Conservatorul de Muzică din Iaşi, în orice clasă ne vor primi. Eu cunoşteam pe directoarea Conservatorului, Teodoreanu, dintr-o vizită ce a făcut-o dânsa vlădicăi Nicodim, era fiica vestitului muzician Muzicescu, mama scriitorilor de mai târziu, fraţii Teodoreanu. În duminică am plecat la locuinţa sa din curtea Bisericii Zlataust. După ce mi-a ascultat necazul, a cercat să mă liniştească, să aducă argumente că-i o întâmplare proastă, că se va uita, şi că un preot bun nu poate să sufere de abuzurile sau de păcatele episcopului, că acum, în acest conflict, se bat între ele patimi politice şi noi să rămânem pe loc, în şcoala noastră, mai ales că mai aveam numai încă un an de învăţătură. Eu n-am cedat rugând-o să ne admită ca elevi de conservator. În cele din urmă dânsa a acceptat şi ne-a fixat zi de examen special. Noi ne-am prezentat. Se formase o comisie cu încă doi profesori. Suntem examinaţi din solfegiu, istoria muzicii şi nu-mi mai amintesc ce încă. Comisiunea ne admite în clasa a II-a. Urmează o examinare mai adâncă, până şi despre contrapunct, ne dictează fiecăruia o frază muzicală şi noi o trecem pe portativul de pe tabelă destul de exact şi ca armătură la cheie, în gama potrivită şi cu valori de note adecvate; în fine ne cere să transpunem un cântec din carte din major în corespondentul său minor, mai răspundem despre principiile în armonie. Noi ieşim din nou în coridor şi, după ce deliberează comisiunea, suntem chemaţi să ne comunice că suntem admişi în clasa a III-a, ultima de conservator pe atunci, cu obligaţia să prezentăm actele necesare pentru înscriere, să audiem din luna aceea, martie, până la sfârşitul cursurilor, în mai, să dăm examen de absolvire, plus la două materii mai speciale dar uşoare. Preşedinta şi membrii comisiunii ne felicită, lăudând şi pe profesorul nostru de muzică occidentală, Titus Cernea. Drept este şi că, până să ne prezentăm în acele zile, noi am citit împreună multe despre muzică. Astfel, noi puteam fi numiţi în toamnă maeştri de muzică la o şcoală. Eram mulţumiţi. Blanaru şi Nourescu şi-au chemat tatăl, ca să scoată actele de la Seminar pentru o cauză oarecare. Dar actele mele cine să le ridice? Numai vlădica Nicodim. Însă cum să-i cer eu aceasta, cum să-l conving eu că trebuie să părăsesc calea preoţiei, când el ştia şi uneori îşi amintea cu cât patos strigam eu, în 1903, la Galaţi, că „popă vreau să mă fac”. Aşteptam şi eu să văd ce fac ceilalţi colegi, poate vremea îmi va rezolva şi situaţia mea. Într-adevăr că vremea a adus o rezolvare nu numai pentru mine, ci pentru toţi trei la fel. Anume: părintele director este întâlnit de unul din profesorii din comisie şi-l întreabă ce înseamnă plecarea celor 3 seminarişti şi trecerea la Conservator şi dă numele lui Nor, Nourescu. Directorul nu ştia nimic. Îl cheamă pe Nourescu; luat cu blândeţe, poate şi mai aspru, el mărturiseşte totul şi ne dă şi numele noastre. Venim şi noi la director, chemaţi. Atâta duioşie a folosit părintele, se jeluia, ce va spune lumea, profesorii noştri, dar mai ales ministrul Haret, care-l preţuieşte mult pe director, şi va crede că a fost un farseur, cum să piardă directorul elevi ajunşi în pragul absolvirii, şi elevi buni, cum să-i necinstim noi bătrâneţile, după o muncă în şcoală de 20 de ani… Şi ne roagă, lăcrămând aproape, să renunţăm la gândul de a părăsi Seminarul. Scandalul sinodal va trece, lumea va uita şi noi vom deveni preoţi vrednici, care vom mări faima Seminarului. Am cerut un răgaz. A doua zi tocmai sosise tatăl lui Nourescu de pe la Focşani. Ne-am sfătuit şi cu el, căci se opunea ca feciorul să părăsească Seminarul, că-l aşteaptă să-l vadă preot şi să-l lase în locul lui. Şi ne-am hotărât astfel să rămânem în şcoala noastră mai departe. Directorul, auzind de noua noastră hotărâre, ne-a îmbrăţişat cu multă căldură, s-a liniştit şi ne-a dat bilet de voie în oraş. Dintre noi, cei trei amărâţi, numai Nourescu a ajuns preot în satul natal, iar Blanaru a păşit în militărie şi a murit ca maior; eu deşi nu m-am hirotonisit popă, totuşi am rămas tot lângă biserică şi în slujba ei până azi, dar nu preot, deci aşa cum mi se prorocise de moşul Gheorghiţă din Pipirig.
Călătorie „princiară”
O călătorie „princiară” am avut parte să săvârşesc într-o toamnă. Şeful de tren Dănilă mi-a adus un bilet gratuit de tren, dar clasa a II-a, cu care să plec de la Constanţa la Iaşi, prin Paşcani, valabil şi pentru trenul expres. Era 7 septembrie 1910, elev în clasa a VI-a. Mă trezeşte dis-de-dimineaţă şi mergem, nu la gara oraşului, ci în port şi mă dă în grija colegului său şi el şef de tren, la expresul spre Buzău. El m-a aşezat într-un vagon în cupeu de clasa a II-a şi alături erau compartimentele de clasa I. Cu acest tren expres călătoreau străinii, ce soseau noaptea cu vapoarele noastre româneşti în portul Constanţa, numai spre Occident prin Bucovina. După plecarea trenului, şeful mă întreabă dacă ştiu nemţeşte sau o limbă străină şi mă conduce în cupeul vecin, de clasa I-a, unde era un tânăr, cu câţiva ani mai în vârstă decât mine. Îl salut în limba germană, el răspunde bucuros şi pornesc a rupe binişor o conversaţie despre portul nostru, câte vapoare avem, de când s-a deschis tunelul prin care trecem şi altele. Şeful de tren, bucuros că pot întreţine o convorbire cu acel străin, îmi aduce puţinul meu bagaj în cupeu şi mă linişteşte că pot rămâne acolo, deşi am bilet de clasa a II-a. Dar nu-mi dă nici o lămurire despre călătorul străin, cine este, atât doar că se va opri la Roman. Privesc la valizele străinului de pe plasă, toate erau de piele şi, curios, pe ele erau aplicate etichete colorate cu numele unor oraşe occidentale: Hamburg, Berlin, Paris, Roma. Şi nu înţelegeam deodată ce înseamnă acele etichete. Călătorul era înăltuţ, îmbrăcat corect în costum simplu, bleumarin, avea părul blond, pe faţă îi râdeau trandafirii de pe obraji, distins om şi prietenos. După măruntele dialoguri m-a întrebat dacă ştiu a cânta bucăţi populare româneşti. Cu plăcere i-am satisfăcut dorinţa, cu câteva cântece populare, că doar cunoşteam un bogat buchet, apoi Doina lui Eminescu ce-o executam eu şi la mandolină. Deschide străinul o valiză, încărcată de delicioase gustări reci şi băuturi necunoscute de mine: mănânc şi eu şi beau din bunătăţi. M-a întrebat ce jocuri româneşti ştiu şi i-am demonstrat în vagon cum e hora noastră, bătuta, sârba. Dar l-am poftit să-mi cânte şi să joace şi el dintr-ale ţării sale, şi pe loc m-a satisfăcut. Coboară din nou valiza cu bunătăţi şi iar mâncăm, iar bem. Ajungem la Buzău. Trebuie să aşteptăm ceva pe peron şi să transbordăm în expresul „Berlin”. Acolo nu mai erau vagoane mixte, de clasa I-a şi a II-a, ci separate. Hamalul îl conduce la un vagon de clasa I-a, iar eu mă aşez în cel vecin de clasa a II-a. Pornind trenul, el mă caută şi insistă să mă ia la el că plăteşte dânsul diferenţa de bilet. Nu mă mut acolo, da îl vizitez până la Roman şi mă înfrupt iarăşi din valiză. Era tot singur în cupeu. Când să intre trenul în gara Roman, eram în compartimentul meu, de unde aud fanfara militară intonând şi „Imnul nostru regal”. Scop capul pe fereastră, văd gara poavazată cu drapele româneşti şi germane, verdeaţa împodobea tot peronul, şi companionul meu de călătorie este întâmpinat de generali, de aghiotanţi regali, de persoane simandicoase. Cobor repede din tren şi întreb un impiegat cu şapca roşie cine este tânărul. „E nepotul regelui Carol I, fiul lui Anton de Hohenzollern”, care fusese invitat să participe la mari manevre regale, la Roman. Şi convorbirea s-a încheiat cu aprecierea: „Prostule, de ce n-ai coborât la braţ cu el?”.
