Singur călătoresc în Bucovina. Cu pluta pe Bistriţa
O altă excursie, de unul singur, am săvârşit, tot ca elev, însă în clasa a VII-a, în Bucovina. Făcusem o vizită familiei preotului Zăhărescu din Fălticeni, invitat la conşcolarul meu Ghiţişor, azi preot şi el în Roman, pensionar. Am petrecut bine între tinerii din familie, fete şi băieţi. Întrebându-l pe părintele cum aş putea trece graniţa spre Bucovina noastră, veche ţară moldovenească, mi-a dat un bilet de recomandare către poliţaiul şef din gara Burdujeni şi în buzunar câţiva franci. Poliţaiul binevoitor mi-a scris un „bilet de trecere”, valabil două săptămâni, pentru Suceava şi m-a şi aşezat într-un tren ce m-a dus peste linia de graniţă în gara Iţcani. Am dat câţiva bani româneşti şi am ridicat dealul până la Suceava cu un tren local, o locomotivă şi două vagoane ce nu mai există azi; se vede pe alocuri doar terasamentul gol. Şi am ajuns la biserica în care-i aşezată racla cu moaştele Sf. Ioan cel Nou, comerciant din Trapezuntul Asiei Mici, care a fost martirizat în Cetatea Albă din Basarabia noastră, de către paşa turcesc, în secolul XIV. Moaştele sfântului au fost transportate cu mare evlavie şi cu solemnitate de voievodul Moldovei Alexandru cel Bun şi depuse la Suceava. Multe miraculoase vindecări au căpătat bolnavi credincioşi prin rugăciuni în faţa acestor sfinte moaşte. Sf. Ioan cel Nou e considerat ca patron al Bucovinei. În timpul celui de-al doilea război mondial, racla a fost retrasă la mănăstirea Turnu-Argeş, pe Olt. În cuprinsul Mănăstirii Sf. Ioan din Suceava se află două biserici: cea mare, de piatră, ctitorită la 1514 de Bogdan Orbul, cu hramul „Sf, Gheorghe”, în care se păstrează acum racla sfântului, în naos, pe dreapta, şi se săvârşesc toate slujbele şi o a doua bisericuţă, în care a aşezat racla voievodul Alexandru cel Bun. Pe zidul acesteia sunt pictate câteva scene din solemnitatea aducerii sfintelor moaşte la Suceava, scene ce le-am văzut însă mai reuşit pictate în salonul oficial, de marmură, al reşedinţei mitropolitane ortodoxe din Cernăuţi. Prăznuirea patronului se săvârşeşte anual, la 24 ianuarie, la Sânziene, ziua de naştere a Sf. Ioan Botezătorul. În trecut, chiar şi sub stăpânirea austriacă, care a dăinuit asupra Bucovinei din 1775 până la 1918, şi mai ales după alipirea provinciei la Patrie, această zi de patron adună la Suceava enorm de mulţi credincioşi, nu numai bucovineni ci şi din Vechiul Regat, din Basarabia şi chiar din Polonia şi Transilvania. Atunci, un arhiereu sau mai mulţi şi o mare ceată de preoţi slujeau afară, în curte, în faţa raclei se ţineau predici potrivite, şi apoi cortegiul cu toată lumea făcea o procesiune, cu racla purtată de preoţi şi de creştini, pe un anumit traseu în oraş; la opriri se predica din nou. Am participat şi eu la acest pelerinaj de mai multe ori şi am rostit şi două predici.
Aşadar, întrând şi eu, seminaristul, în biserică, m-am prosternat în faţa raclei cu Sfinte Moaşte şi am îngânat o rugăciune. Trecând la strană, am cerut voie protopopiatului să citesc şi să cânt şi eu lui Hristos Mântuitorul. Se săvârşea slujba Vecerniei. La sfârşit, un monah, protosinghelul Pancratie Siderovici, mă întreabă ce hram port şi-mi apreciază cântarea de la strană. M-a dus în chilia sa, unde am fost găzduit două zile şi m-a hrănit bine şi multă bere de Solca îmi tot da din lădiţe. Am avut vreme destulă de a vizita oraşul Suceava, m-am închinat în toate bisericile, la Mirăuţii Sucevei, la Şcehei, am ridicat pe vechile ziduri ale cetăţii Sucevei, care atunci se completau sub supravegherea arhitectului renumit Romstorfer. La plecare, părintele Pancratie m-a îndemnat să plec la Cernăuţi, iar de la Vatra Dornei să cobor pe plută spre casă şi mi-a turnat în buzunar destui crăiţari austrieci.
Oraşul Cernăuţi m-a impresionat ca aşezare, o parte în valea Prutului, unde-i şi gara, iar restul e întins pe un prelungit podiş până la gara „Grădina veche”, străzi bine pietruite şi asfaltate, ce se spălau cu apă şi săpun din maşini anume. O singură biserică era în oraş, care era şi catedrală, iar pe margine suburbii locuite de bucovineni, neaoşi români. În oraş trăiau şi foarte mulţi străini, numeroşi evrei. Palatul reşedinţei mitropolitane – o clădire măreaţă, fără egal la noi, în parte având stilul arab-persan, cu grădină, cu parc mare, şi în faţă cu Facultatea de Teologie şi capela ei, cât şi o altă capelă rezervată pentru mitropolit. Am îndrăznit să mă prezint chiar mitropolitului Vladimir de Repta, un suflet bun, liniştit, care mi-a dat binecuvântare să fiu găzduit şi hrănit în palat. Şi în capela sa am citit şi am cântat ca la noi şi i-a plăcut. A doua zi m-a întrebat despre Biserica noastră, despre şcolile bisericeşti şi despre cărţile liturgice. În curtea Facultăţii am cunoscut studenţi bucovineni şi unii preoţi de la noi, care veniseră pentru înscriere la cursuri.
Mai aveam bani destui. Am plecat cu trenul prin Stadikfalva – Dorneştii de azi, mi se pare, sau Dărmăneştii spre Putna, să văd istorica ctitorie a marelui voievod Ştefan, să îngenunchez la mormântul lui. Şi acolo m-au primit frăţeşte părinţii şi am cântat şi la strana bisericii. Iar ultimul popas, că se apropia încheierea celor două săptămâni, l-am făcut la Vatra Dornei. M-am ridicat prin frumoase şi îngrijite pe atunci alei, în serpentină, până sus, păsărelele cântătoare şi veveriţe m-au desfătat în parcul băilor. Un preot cărunt, care trecuse şi el graniţa pentru cumpărături la Vatra Dornei, părintele Ionescu, m-a luat cu dânsul înapoi pe la vama austriacă, pe la cea românească şi m-am oprit la casa lui, lângă apa Bistriţei, peste drum era biserica satului. De acum eram iarăşi în Ţara mea liberă. După două zile, părintele m-a încredinţat unui plutaş, care-l dusese nu de mult cu pluta amenajată pe prinţul moştenitor Ferdinand al României şi prinţesa lui, de acolo până la Broşteni. Şi m-a urcat pe o plută mare să alunec şi eu pe apele Bistriţei. Fermecătoare călătorie printre maluri cu sate, cu pâlcuri de păduri, flori şi cântec ale fetelor şi femeilor ce-şi spală şi-şi albesc ţesăturile în apa râurilor. Treceam pe sub poduri ce legau ţărmurilor, ajungem la „Toance”, unde fierbe apa, e în neobosit clocot, luptând cu stâncile de pe fund. Râul curge cam cu viteza de 6-7 hm. Pe oră. Şi ne-am oprit la Broşteni mulţumind vrednicului plutaş, care şi-a încordat mai tot timpul braţele cu lopata, ca să dirijeze pluta să nu se lovească de maluri ori de picioarele podurilor. La Broşteni l-am găsit acasă pe fostul meu coleg, Jenică Popovici, care m-a găzduit şi m-a hrănit cu şvaiţerul cu care el se îndestula singur la Seminar, sub capacul pupitrului. De acolo am prins o altă plută, ce m-a lăsat în comuna Galu, de l-am vizitat şi pe colegul Grinţescu, şi apoi „per pedes apostolorum” am întins-o peste muntele Petru Vodă până la Mănăstirea Neamţu, unde mi-am petrecut restul vacanţei de vară.
Pe şoseaua Dorna – Piatra Neamţ, care era pe malul stâng al Bistriţei, am călătorit şi cu trăsura, dar şi cu automobilul. Mi-a plăcut şi atunci. Iar azi îmi imaginez cum acea şosea, de la Călugăreni până la Bicaz, stă în fundul marelui lac de acumulare pentru hidrocentrala de la Bicaz, cea dintâi îndrăzneaţă operă de a stăpâni puterea apelor curgătoare şi ale folosi pentru uzina de electrificare a Patriei.
Singur în călătorie spre Sibiu-Sălişte
O altă călătorie, tot de unul singur, şi tot peste graniţă, am făcut-o spre Sibiu. Eram la Râmnicu Vâlcii, la un coleg în vacanţă. O rudă a lui avea nevoie să treacă la Sibiu pentru câteva zile şi m-am agăţat să mă ia şi pe mine. Uşor a scos de la Poliţie câte o învoire pentru fiecare, pe o săptămână, şi am plecat împreună. La Sibiu ne-am despărţit, înţelegându-ne asupra zilei şi locului unde să ne întâlnim, şi mi-a dat şi ceva bani. Am plecat cu un tren de la Alba Iulia până la Sălişte, întrucât râvneam să văd acest sat de naştere al măicuţei mele şi să mă interesez de casa bătrânească şi de ce rude ar fi mai existând după moartea bunicii Sofia. Am tras la preot, care era şi protopop, părintele Ioan Lupaş, viitor profesor universitar la Cluj, fost ministru al sănătăţii, iar mai târziu şi al cultelor, unde, în 1937, am lucrat împreună colegial. Părintele şi doamna preoteasă m-au primit cu largă bunăvoinţă, m-au găzduit şi ospătat câteva zile. La biserica satului am cântat la strană. Părintele m-a purtat prin Sălişte, mi-a arătat casa bătrânească a familiei Mocanu a mamei mele şi mi-a povestit din viaţa familiei. O cunoscuse bine pe bunica şi-şi amintea şi de fetele ei. Când îmi povestea părintele, eu am scris totul în caiet, dar vitregia anilor mi l-a rătăcit.
