Băi gratuite la Sărata Monteoru
Sufeream de inflamarea amigdalelor, adică a gâlcilor. Din timp în timp mă necăjeau, cu dureri de cap şi-mi perturbau prepararea lecţiilor. Colegul meu Jean Alecsandrescu, transferat în clasa a V-a de la Seminarul „Central” la Iaşi, din pricina unui conflict la tatălui său cu directorul de acolo, îi scrie la Bucureşti părintelui său Alecsandrescu de cazul meu şi părintele mă invită la Bucureşti în vederea operaţiei necesare. În vacanţa de Sf. Paşti am fost şi operat de un mare chirurg specialist, Costiniu. Încheindu-se vacanţa, merg la gară să iau trenul de Iaşi. O mare aglomerare pe peron şi, când garnitura este adusă, mulţimea tabără spre vagoane. Un domn cu o mică valiză dă să urce în vagon de clasa I-a şi nu izbuteşte, călătorii năvălind şi în acest vagon. Eu pătrunsesem într-un vagon de clasa a III-a ce era alături de clasa I şi cobor, îl iau de braţ pe acel domn, îl ridic şi-l trec prin vagonul alăturat unde compartimentele erau goale, ci numai pe culoare se aglomerau călătorii. Domnul, după plecarea trenului, mă caută şi, chemându-mă deoparte, îşi spune numele Constantin Anghelescu, şi-mi ia numele şi clasa de la Seminar. Peste un timp îmi vine la şcoală un plic cu un bilet de băi şi masă şi toată întreţinerea gratuită pe o lună, în vacanţa mare, de vară, la Băile „Sarata Monteoru” din judeţul Buzău. Acest Anghelescu e viitorul ministru al şcolilor şi proprietarul acelor băi.
Lecţie la limba latină
Colegul Alecsandrescu, când a intrat la prima lecţie în clasa a V-a la noi, a fost însoţit de părintele director, care l-a recomandat şi mi l-a dat mie în primire, să stea alături de mine în pupitru şi la clasă şi-n repetitor şi la dormitor. Dar acest coleg, Iancu, nu se prea obosea la prepararea lecţiilor, era un al doilea Simionov, şi acesta orăşar, dar amândoi destul de inteligenţi, sănătoşi şi capabili de a învăţa. Profesorul Oiaga l-a dibuit bine pe Iancu Alecsandrescu şi, la lecţiile cu el, încheia despre Iancu: „cam prost, papugiu de Bucureşti!”. Dar, îndeosebi la latină, Iancu se lăsa greu să prindă de la mine explicaţia sau traducerea şi morfologia. Se scălda cam în nota 4, rămânând ca, până la sfârşitul anului, să completeze media de 5 şi la latină. Îl scoate părintele profesor Iordăchescu odată la lecţie, lângă tabela clasei. Iancu o suceşte, o învârteşte şi la urmă rămâne mut. „Treci la loc! Execrabil!”. Când s-aşază pe bancă, lângă mine îmi spune: „mi-o fi pus tot 4; dar ce înseamnă execrabil?”. Răspund eu: „Demn de scuipat!”. Odată se înfurie Iancu şi vrea să se ridice să protesteze, pentru o asemenea batjocură. Cu anevoie l-am stăpânit.
Pedagogi nepregătiţi
Am prins până aici câteva momente din viaţa mea de elev seminarist, în decurs de 8 ani la Iaşi. Prin minte îmi mai circulă amintiri. De la personalul de conducere a şcolii, unele poate mai neplăcute. Dar nu-i lipsă de ele aici. Dacă pedagogii nu erau capabili să ne îmbunătăţească educaţia, dacă ei erau chiar în antipodul concepţiei fundamentale a instituţiei şi, de multe ori, îi auzeam înjurând chiar de cele sfinte în faţa noastră, ori îi vedeau elevii prin oraş la braţ azi cu o femeie, iar mâine cu alta, neserioşi; dacă un spiritual era ironizat şi urât poreclit, chiar în auzul lui, totuşi eu recunosc că absolvenţii acestui Seminar moldovenesc în marea lui majoritate, au devenit foarte utili societăţii, mai utili decât ceilalţi elevi similari din Bucureşti. Preoţi admirabili, vrednici, plini de har şi de adevăr, buni capi de familie, cu copii numeroşi, toţi capabili şi cu frumos viitor. Iar ceilalţi, care n-au intrat în cler, cei civili, urmând alte facultăţi universitare s-au ridicat pe scara societăţii cu nume bun, valabil, ca avocaţi, medici, chiar şi ofiţeri, cu viaţă morală şi binefăcători pentru semenii lor. Îmi vine a crede că duhul ctitorului acestui Seminar, mitropolitul Moldovei Veniamin Costache, ilustru cărturar, mare păstor, plutind peste acest aşezământ de cultură şi de înnobilare sufletească, a înviorat şi a luminat pe ai săi învăţăcei.
Uniforma noastră şcolară
Uniforma noastră şcolărească a suferit modificări în cursul anilor mei. La început era din materie neagră şi la guler aveam într-o parte litera S, în cealaltă litera V, şapcă obişnuită, joasă, cu tresă galbenă, cu o tresă pentru cursul inferior şi cu două trese – cursul superior. Elevul care avea părinţi avuţi sau care ţinea să fie „mai bine, mai luxos”, comanda tresele nu late şi nici din bumbac galben, ci trese rotunde, ca la ofiţeri, din fir. Mai târziu, uniforma a rămas tot din materie neagră, însă în ambele margini ale gulerului se aplicau nişte bentiţe de culoare vişinie şi pe acestea se fixau literele de metal galben S şi V, iar pe cap era purtat, nu şapca din trecut, ci un chipiu înalt, un fel de jumătate de comanac călugăresc, dar tare, fără trese, şi era partea de sus de postav negru, iar jumătatea de jos din pluş tot vişiniu. În fine s-a încercat odată, dar fără reuşită ca în loc de uniformă şcolară, adică de veston, să se poarte un fel de anteriu negru şi pe cap pălărie.
Serbări. La Teatrul Național ieșean
Ca o şcoală secundară a Iaşului, Seminarul a participat oficial la toate serbările şcolare din oraş, fie numai de defilări, fie ca participant la programul cultural-artistic, serbări organizate de Inspectoratul Şcolar local. Iar în deosebi Seminarul îşi avea şi serbări proprii, cu programul alcătuit de noi, la care erau invitaţi profesori şi intelectuali din oraş. O strălucită serbare o aveam la 30 ianuarie, în tot anul, ziua celor trei sfinţi ierarhi creştini din secolul IV: Vasile, Grigore şi Ioan, patronul Seminarului nostru. Atunci un profesor al nostru prezenta o conferinţă, urmată de un bogat program artistic, în care, de obicei, intra şi o piesă de teatru. La asemenea solemne serbări colegul meu Bejenaru, care învăţase multe şi lungi poezii patriotice, recita; şi eu am fost programat să recit poezii în două ocazii.
Dar mai mult, am jucat şi în două piese, ca artist. Pentru a se pregăti cât mai bine elevii aleşi ca artişti în piese direcţiunea făcea apel la unii din vestiţii artişti ai Teatrului Naţional din Iaşi, care veneau la repetiţii şi ne arătau cum să grăim, cum să ne mişcăm, şi se mima şi scena. Cel mai îndrăgit artist ieşean ce ne dirija în piese a fost vestitul State Dragomir. În fine, la numite piese istorice sau dramatice, după indicaţia ori a profesorilor noştri ori a artiştilor, eram învoiţi a merge în grup seara la Teatrul Naţional, la stalul III, niciodată la galerie. Un bilet costa 1 leu şi 10 bani. Ca să pot participa şi eu, că-mi plăcea teatrul, scriam cu multă oboseală caiete întregi de note muzicale occidentale, partituri de voci pentru cor şi obţineam de la dirijori, Georgescu ori Danilescu, răsplata în bani. Am ajuns a scrie aceste note la perfecţie, fără erori, iar textul îl prezentam în caractere de tipar. Şi, sârguindu-mă a fi dibaci şi în scrierea notelor din muzica bizantină psaltică, am avut a scrie multe compoziţii ale profesorului nostru Teodor Stupcanu, care şi el mă răsplătea băneşte. Îmi amintesc că a ieşit din mâna mea un admirabil buchet de „Slavoslovii” pe cele 8 glasuri bisericeşti şi s-au tras la multiplicator atât de curat şi de frumos că i s-au cerut profesorului să mai repete două sau trei ediţii pentru elevii Seminarului din Bucureşti.
Excursia cu elevii în Transilvania
O excursie reuşită a iniţiat directorul cu elevii înscrişi, 61 la număr, însoţiţi de secretarul Vuza şi pedagogul Ioan Sandu. Eu promovasem în clasa a VII-a. Am pornit cu un vagon special din gara Iaşi în dimineaţa zilei de 12 iunie, prin Vaslui, Mărăşeşti, Adjud şi apoi la Tg. Ocna. Aici am fost întâmpinaţi de 4 preoţi, foşti elevi ai Seminarului: Mihai Botez, Ciosu, Stoian şi Goagă. Ei ne-au condus la biserica catedrală, unde s-a slujit Te Deum, corul nostru cântând răspunsurile, apoi la vechea biserică „Răducanu” şi ne-am coborât în marea ocnă de sare, cu lungi galerii şi bolţi grozave, săpate de deţinuţi. Acolo, cu aprobarea administraţiei, s-au adunat amărâţii de deţinuţi, şi noi le-am cântat diferite bucăţi corale, ce le-au înduioşat sufletele şi ochii li s-au umplut de lacrimi. Am mai vizitat Castelul, Schitul Măgura de pe munte, întâlnind aici, ca monah tânăr, pe fostul meu coleg Mihail Dumitriu, acum Melchisedec, de la Şcoala de cântăreţi din Galaţi, de la 1903. Trenul ne-a adus la Comăneşti, unde ne aşteptau alţi doi preoţi, foşti veniaminişti, Popa şi Nistor, care ne-au înlesnit să vizităm fabrica de cherestea, mina de cărbuni şi parcul Ghica. Tatăl colegului nostru Paraschiv, bun gospodar aici, ne-a ospătat din belşug pe toţi. Emoţionaţi am păşit cu trenul peste vitrega graniţă de la Palanca-Ghimeş, pătrunzând în ţara frăţească a Transilvaniei, robită de secole de maghiari. Am poposit la vestita staţiune climaterică din munţi şi balneară Tuşnad, numită pe ungureşte „Tuşnad fürdö”. Administraţia localităţii n-a vrut să ne ofere locuri de odihnă, unii au vegheat noaptea întreagă, alţii au dormit pe câte un scaun, pe băncile din parc. Dimineaţa am coborât pe o fermecătoare alee, trasată printr-o pădure de brad, până-n fundul unei văi, între munţi, în formă de con cu vârful în jos, unde s-a format din izvoare reci lacul Sf. Ana, în craterul unui vulcan stins, Büdös, adică puturosul. Apa acestui lac e lină, cu un minunat colorit albastru ca cerul care se reflectă în el, ni s-a atras atenţia că-i adânc şi periculos. Însă eu şi cu încă un elev, şi el bun înotător, ne-am aruncat în el şi l-am traversat în lung şi-n lat. Am ajuns apoi la Braşov. Pe o ploaie torenţială am vizitat vechiul liceu românesc „Andrei Şaguna”, din care au ieşit din vremurile trecute şi până la Unirea din 1918, atâţia mari scriitori şi luptători români. În liceu era examenul de bacalaureat; s-au oprit lucrările şi profesorii cu elevii, ca şi mulţi fraţi braşoveni, au ascultat frumoasele noastre coruri, executând şi melodii ardeleneşti. Am cântat la Te Deum şi în vestita biserică românească „Sf. Nicolae din Şchei”, unde s-au tipărit întâiile cărţi în limba noastră, în secolul XVI, am vizitat măreaţa Biserică Neagră, apoi Biserica Domnească, ne-am oprit în faţa ruinelor cetăţii Braşov, întemeiată de cavalerii teutoni, şi, în fine, am ridicat pe cărările în serpentină, pe atunci bine întreţinute, pe Tâmpa sus. Corul nostru a desfătat şi aici atmosfera braşoveană, întristând desigur inamica statuie a lui Arpad, conducătorul maghiar din secolul XI, ce se semeţea sus pe vârful Tâmpei să domine pe atunci plaiurile româneşti, iar azi i-a dispărut urma. Pe alte cărări, mai scurte, am coborât la cimitirul românesc de sub Tâmpa, unde zac osemintele multor vrednici luptători, între ei fiind şi Andrei Mureşanu. S-a slujit „Trisaghion” şi apoi corul a cântat cu inimă „Deşteaptă-te, române” şi alte câteva coruri. Nişte ofiţeri maghiari ne-au aruncat în obraz cuvinte neînţelese, probabil de insulte. Noi n-am luat în seamă şi când ne-am reîntâlnit cu părintele director şi i-am raportat, el ne-a dojenit, uşor însă. Ploaia a reînceput. Ne-am reluat trenul şi am păşit o altă parte a graniţei, spre Predeal, oprindu-ne la Azuga, de am vizitat fabrica de sticlă, apoi cea de bere, intonând şi aici diferite coruri, după care administraţia ne-a servit gustări şi bere la discreţie. La Câmpina am privit cum acţionează câteva sonde şi, însoţit de alt preot veniaminist, Chirica, ne-am oprit mai mult la casa memorială „Haşdeu”, unde am frământat teoria spiritismului. Ploaia tot curgea ca o rupere de nori. De nevoie, am continuat fără întrerupere călătoria noastră până la Iaşi. Reţin că elevul Vartolomei din clasa a V-a, din pricina unor abateri de la buna purtare în Tuşnad, a fost trimis înapoi acasă.
