Un rezumat la pedagogie
Profesorul Vasile Oiaga vine la noi, când eram în clasa a VIII-a, cu vestita carte de pedagogie „Leonard şi Gertruda” de Pestalozzi, pedagog elveţian, şi ne întreabă cine doreşte s-o citească şi s-o rezumeze, reliefând caracteristicile principale educative. Ne-am prins 6-7 colegi. Cel dintâi a citit-o Bejenaru, pe rând ceilalţi şi la urmă am primit-o şi eu. După mai bine de o lună, noi i-am predat lucrările noastre. După ce le-a citit dânsul pe toate, revenind la noi, a zis: „Lucrarea domnului Tomescu e cea mai reuşită!” şi m-a lăudat, dar a adăugat că în lucrările celelalte a găsit idei frumoase şi caracterizări potrivite. Spre sfârşitul anului, noi am citit într-o revistă a învăţământului un asemenea referat despre lucrarea lui Pestalozzi, referat semnat de doamna institutoare Oiaga. Era referatul meu, cu oarecare mici modificări.
Învăţ limba franceză pe ascuns
Nu învăţam limba franceză, un mare neajuns; ea e foarte apropiată de română, e din aceeaşi familie latină, se poate învăţa uşor ca să foloseşti cea mai bogată literatură laică şi teologică. M-am hotărât s-o învăţ. Am căpătat de la constănţeanul Abdulachim Selim, elev la Liceul Internat din Iaşi, o gramatică şi câteva cărţi uşoare, de poveşti. Şi pe furiş, ca să nu mă surprindă pedagogul, care se fâţâia printre noi în repetitor. Treptat am reuşit să citesc franţuzeşte, până ce în clasa a VI-a am apelat la directorul cancelariei Mitropoliei Moldovei, Gabriel Pârvu, doctor în drept la Paris, să-mi împrumute nişte cărţi. Şi el s-a abonat la o editură din Paris de unde-i veneau regulat nişte broşuri teologice catolice, de 40-80 de pagini, ce tratau teme variate creştine. Duminica eu le introduceam pe ascuns în internat, le citeam cu nesaţ şi-apoi le împrumutam şi altor colegi. Când am absolvit Seminarul se adunase o mare cantitate de asemenea broşuri, cât şi volume mai mari, pe care Pârvu mi le-a dăruit.
Resping denunţarea colegilor
Părintele director Savin mă chemase în octombrie, când eram în clasa a VIII-a, să-mi lămurească rolul meu de quasipedagog, ajutor în menţinerea bunei rânduieli printre elevi. „Am nevoie de dumneata; elevii te stimează şi chiar te iubesc”. Şi între alte îndatoriri mi-a pus şi „urmărirea şi denunţarea elevilor următori”. Colegilor mei le-am mărturisit totul, dar niciodată n-am fost în stare să denunţ un elev.
„Cel mai bun camarad”
Era o dispoziţie ministerială ca elevii din clasele V-VIII să aleagă, în fiecare an, pe „cel mai bun camarad” din clasa lor. Venea un profesor în mijlocul nostru, ne vorbea frumos despre prietenie, despre iubire creştină, şi apoi primeam fiecare câte un buletin alb cu ştampila Seminarului şi pe verso scriam numele colegului nostru pe care-l apreciam a ne fi cel mai bun camarad. Se adunau acele buletine şi profesorul declara pe cel votat de majoritate. În toţi aceşti 4 ani eu am fost ales de colegii mei cu aproape unanimitatea voturilor. Direcţiunea mi-a eliberat câte-o diplomă, în numele Ministerului, semnată de director şi secretar.
Preşedinte al Societăţii elevilor
În Seminarul nostru patru elevi din clasa a V-a: Vlad, Şova, Bogdan şi Jipa au creat, cu aprobarea direcţiunii, în 1908, o „Societate cultural-literară”, sub numele de „Boldur”, nume din familia Veniamin Costache, ctitorul Seminarului. Aveam program săptămânal: o conferinţă, recitări, coruri, recenzii de cărţi şi la fiecare şedinţă participa directorul şi câţiva profesori. Uneori conferinţa o rostea un profesor; eu i-am ascultat pe Popovici, Constantin Praja, Vasile Oiaga, Haliţa, directorul. Comitetul se alegea în luna mai, preşedintele trebuind a fi numai din clasa a VII-a. În mai 1911, ne-am adunat cu toţi elevii într-o sală, sub preşedinţia părintelui director, în scop de a alege, pentru anul următor, comitetul societăţii noastre culturale, şi toate voturile au mers spre mine, m-au ales preşedinte, apoi s-a alcătuit şi comitetul, propus de mine. Revenind în toamnă la şcoală, am început şi activitatea societăţii. Ca ceva nou, am hotărât să creăm o Bibliotecă a elevilor, cu broşuri tipărite din contribuţia elevilor, şi, difuzând apoi broşurile, să se înapoieze elevilor sumele cu care au contribuit. Am apelat la profesori ca să alcătuiască ei primele broşuri. Dar rugându-l şi pe Nicodim, acum Vicar al Moldovei, dânsul ne-a dăruit o traducere a sa din limba rusă, intitulată „Un mare Păstor”, în care se descria viaţa şi strădania Sfântului Ioan Gură de Aur. Comitetul nostru a strâns suma necesară şi am tipărit o broşură de 60 de pagini, într-o imprimerie ieşeană; difuzând-o ne-am realizat şi un fond pentru comitetul viitor.
Teză la Geometrie. Ceasul denunţător
Ne pregăteam pentru o teză trimestrială la geometrie. Dar colegul nostru Varganici se tot chinuia să scrie fiţuici, ca eventual să copieze după ele la teză. Noi i-am atras atenţia că nu-i bine, nu-i moral. Eu n-am îndrăznit niciodată să recurg la copiat. Profesorul nostru de matematici, Gheorghiu, era tare vioi şi ne supraveghea cu severitate, ca să fim cinstiţi, adică să scriem la teză cât am învăţat, să nu furăm de la colegii vecini, nici să folosim cartea sau fiţuicile. Dar Varganici şi-a continuat pregătirea lui. În clasă el şi-a păturit fiţuicile în scobitura rezervată pentru călimară, deasupra fiţuicilor a aşezat un ceas neobişnuit de mare, de buzunar, iar călimara a lăsat-o pe pupitru. Dându-ne subiectul de teză, Varganici se tot pitea în spatele unui coleg şi copia, când profesorul se plimba prin clasă şi ajungea la fereastră. Profesorul va fi înţeles ceva, dacă a văzut călimara scoasă de la locul ei, iar deasupra un ceas. Şi se oprea lângă pupitrul lui Varganici, dar el atunci nu mai scria, ci o făcea pe gânditorul. Dacă pleca profesorul, el continua scrisul. Şi profesorul, întorcându-se la el, ridică ceasul de pe pupitru şi-l întreabă pe coleg: „De unde ai acest interesant ceas, Varganici ?” – „De la bunicul! Dar fiţuicile de sub el ce rost au? Ia aruncă-le şi poţi ieşi din clasă!” I-a luat teza teza şi a scris pe ea „copiat – nota 1”. Târziu, când îl vizitam la Iaşi şi pe acest admirabil profesor, între alte amintiri, i-o povestii şi pe aceasta, şi profesorul râdea.
Ridicarea planului Seminarului
În clasa a VIII-a eram. Acelaşi profesor, Gheorghiu, ne învăţa topometria, între altele, cum să ridicăm planul unei clădiri. Şi-ntr-o lecţie, ne-a întrebat cine e dispus să lucreze la planul Seminarului nostru. Ne-am prins 3 colegi. Profesorul ne-a adus un rulou de pânză pentru măsurat, creioane şi cerneluri colorate, vergele lungi şi hârtie de calc. Ceilalţi doi colegi, părându-li-se anevoioasă lucrarea, au părăsit-o. Mi-a fost ruşine să renunţ şi eu şi am continuat să fac măsurători, cameră de cameră, în toate cele 30, în capelă, scările, şi am reuşit să termin lucrarea până la sfârşit; apoi am trecut-o pe curat pe o suprafaţă de 1,60m x 1,10 m, în tuş negru şi roşu; legenda şi numele încăperilor le-am scris cu caractere de tipar, în colţul din dreapta m-am iscălit. Profesorul a examinat lucrarea şi a găsit-o exactă şi a dăruit-o Seminarului. În anul 1937, venind eu la Seminar ca preşedinte al comisiei de diplomă, directorul Ion Negoiţă mi-a arătat acest plan, pus în ramă şi agăţat pe perete în cancelaria profesorilor.
