Elev prea hrănit cu şvaiţer
Între colegii mei a fost şi Popovici Ioan, din Broşteni, judeţul Neamţ, unde tatăl său era administratorul moşiei prinţului Nicolae. Popovici nu prea se ocupa cu cartea dar, în schimb, toată săptămâna consuma un pachet de şvaiţer şi alte brânzeturi regale, ce-i trimitea taică-său, din fabrica ce lucra pe moşie. Şi colegul vâra capul sub capacul pupitrului din repetitor şi înfuleca la bunătăţi, dar nu dădea nici o fărâmă din ele vreunui coleg. Ce neşansă însă pentru el! Şvaiţerul l-a îngrăşat trupeşte, dar aşa de tare l-a slăbit în purtarea cărţii, că abia s-a târât până în clasa a IV-a şi a părăsit Seminarul. Oricât ar fi vrut să-l ajute taică-su, el n-a putut ridica pe scara socială fără carte decât la o treaptă de modest funcţionar în Piatra Neamţ, unde l-am revăzut acum 4 ani şi, deşi l-am invitat la gazda mea să ne mai amintim din viaţa de şcolari, el n-a venit. S-a jenat poate.
„Profeţia” că nu voi deveni preot
În vacanţa de vară a anului 1910, când eram promovat în clasa a VII-a, venisem ca de obicei în mănăstirea Neamţu. Plecat-am de acolo pe jos în plimbare la schitul Pocrov din deal şi mai departe în satul Pipirig, cale tare plăcută prin pădure şi pe şosea bună, peisagii atractive. La Pipirig am fost găzduit la badea Haralambie, fratele vlădicului meu Nicodim, în casa părintească. A doua zi am pornit cu toţii la biserica din Boboeşti. Cu încuviinţarea preotului am citit, am cântat răspunsurile Liturghiei, am ţinut strana şi, îndemnat, am întruchipat şi o predică la Evanghelia acelei Duminici. Preotul a încheiat cu un cuvânt de bună apreciere la adresa mea. După slujbă a pornit mai toată lumea spre o crâşmă, a lui Cocoş, unde se făcuse de ani de zile o bătătură bună pentru jocurile tinerilor. Pe cale am privit din nou spre Muntele Pătru Vodă, un semeţ masiv de piatră, peste care s-a refugiat, în zile triste, marele voievod al Moldovei Petru Rareş când să ajungă în Transilvania; de atunci muntele poartă numele voievodului. Şi mai încolo mi-a apărut şi „Bompa”, deal pe care se juca în copilăria sa şi păştea şi oi, actualul vlădică Nicodim. Sus pe Pătru Vodă, în timp de vară, un isteţ pipirigean, Amarei, oferea turiştilor lapte cald şi rece, cât şi alte produse lactate ce i-au dus numele. Pe bătătura lui Cocoş cânta scripca şi o cobză. M-am prins şi eu în joc cu tineretul. În pauză, un moşneguţ ghiduş, Gheorghiţă, mă cheamă la un pahar de vin. Eu doar gust, dar moşneagul mă îndeamnă cu stăruinţă, că numaidecât să-l beau pe tot, că mi-o turna încă unul, că i-a plăcut şi lui cum am cântat şi am grăit în biserică. Eu refuz. Şi-l văd, ca şi cum ar fi în clipa aceasta în faţa mea, că se învârte cu sticla în mână, e roşu la faţă şi strigă de-l aud toţi de la mese: „Flăcăule, ţine minte vorba mea, că nu te-ai mai face tu popă, nici când mi-o creşte păr colea în palmă!”. Vecinii şi mai ales tinerii au râs. Şi iată, moşneguţul acela, Gheorghiţă, profet a fost. Pe atunci popa era alături de popor şi la o cinste cu un pahar de vin. Pe valea aceea, într-o stâncă, în scobitură adâncă, un pipirigean avea depozit de vinuri, alese şi curate şi acolo alergau şi locuitorii din Tg. Neamţ şi de aiurea să procure vin.
„Fiu adoptiv”
În clasa mea eu eram singurul orfan de ambii părinţi. În anumite zile, colegii mei erau vizitaţi de părinţi, mai ales de tată, unii veneau chiar de departe să-şi vadă feciorul şi să-i aducă câte ceva, oricât de puţin, de-ale mâncării. Şi se întâlneau părinţii cu elevii în vorbitor, în „parloir” cum i se zicea. Numai eu nu aveam părinţi, nici rude, nici corespondenţă în oraş, aşa că nu venea nimeni să mă cheme. Mă deprinsesem şi cu aceasta, dar pe măsură ce treceau anii, îmi creştea în infinit şi durerea acestei singurătăţi pe lume. Nicodim, e drept că mă primea în casa şi la masa lui, sau mă duceam direct la Mănăstirea Neamţu. Şi Nicodim era la Galaţi la început, departe de mine, el, singura fiinţă ce mă primea cu drag la dânsul. Şi n-aveam nici corespondenţă în Iaşi. Într-o zi colegul Năsturaş mă cheamă în vorbitor; acolo m-a prezentat tatălui său, un plăcut preot, mic de statură, curat îmbrăcat şi vioi. Venise din comuna Galbeni, judeţul Roman, parohia sa şi locul natal al lui Costică. Părintele aflase că-s orfan şi m-a mângâiat zicându-mi „Să nu te îndoieşti că Dumnezeu are grijă de cei orfani, El e tatăl lor; roagă-te Lui şi El o să te ocrotească!”. Ce cuvinte mişcătoare! Şi mi-a împărţit şi mie din bunătăţile aduse. Şi la fel m-a chemat şi-n alte dăţi. Binecuvântată a fost încurajarea părintelui.
Reţinerea unui bilet de voie în vacanţă. Vuza abuziv
În Seminarul nostru se-ncuibărise bine „familia Vuza”. Afară de secretar mai erau doi fraţi Vuza elevi: unul cu doi ani înaintea mea, celălalt cu doi ani în urmă. Un trio nesuferit. Când ajunsei şi eu în ultima clasă, în a VIII-a, Cezar era pedagog de doi ani. Era în graţiile directorului, însă devenise un înfumurat şi chiar tiran faţă de elevii mici. Numai ce-l vedeai balansându-şi fesele ca o demimondenă, pe sălile şcolii. Şi elevii l-au numit foarte drăguţ „Monstrul”. El fusese împuternicit de director ca un fel de pedagog. Eram în preajma vacanţei de Crăciun, când se-mpărţeau biletele oficiale pentru libera plecare a elevilor spre căminele părinteşti. În Seminar erau doi fraţi Rotaru, într-a VI-a şi altul într-a IV-a şi tatăl lor, preot în comuna Peştera, judeţul Constanţa, mă rugase, ca pe un conjudeţean, să am grijă de ei şi să mă ocup mai îndeaproape de cel mic, Costică, ca să-şi facă la timp lecţiile şi-l ajutam la nevoie. În ziua aceea, pe-aproape de ora dejunului, vine Costică la mine plângând că fratele său Georgică i-a dat pedagogul Vuza biletul de plecare, ca şi tuturor elevilor, dar lui nu, zicându-i că-l pedepseşte şi va avea biletul peste 2-3 zile. Şi băiatul se căina că părintele vine mâine dimineaţă cu sania tocmai la gara Medgidia ca să-i ia pe amândoi. Ce să facă el, ce vină are? Eu merg la Vuza şi cer biletul respectiv sau măcar să-mi spună motivul pentru ce are că-l reţine. Dar Vuza îşi arată colţii şi mă repede. Răspund că-l raportez directorului. Şi plec spre locuinţa acestuia. Între timp se făcuse svoană mare de acest caz şi elevii s-au adunat spre culoarul spre locuinţa directorului. Părintele Savin era singur la dejun, sorbea din supă şi avea şervetul de masă prins la guler, cum l-am mai văzut şi altădată. Îi aduc la cunoştinţă nedreptatea. În aceleaşi clipe zăresc pe fereastra dinspre curte cum se balansa Cezar pedagogul cu nişte hârtii în mână şi-i zic directorului „iată-l pe Monstru, vine!” am scăpat din gură frumoasa poreclă ce-i dădusem noi, fără să vreau. Directorul s-a mâniat foarte pe mine, că-i batjocuresc mâna sa dreaptă şi, enervat, loveşte în măsuţă cu pumnul aşa de tare, încât sare de pe ea farfuria, îl stropeşte cu supă pe anteriu, farfuria se sparge pe podea într-un lac de supă, tacâmurile şi lingura sar în altă parte. Jale! Credeam că mă izgoneşte. Vine „Monstrul” şi directorul nu-l lasă să spună ceva, ci-l probozeşte pe loc „de ce nu i-ai dat elevului Rotaru biletul, dacă eu l-am semnat?”, îi ia biletul din mână şi mi-l dă mie. „Sărut mâna” şi am plecat. Pe culoar se-nmulţiseră curioşii, aşteptând sfârşitul şi tare s-au bucurat de reuşita mea.
Practica liturgică, preotul C. Mitru
Aveam doi preoţi spirituali sau duhovnici de internat: părintele Vasile Bălănescu, n-avea licenţa în teologie, dar ne era apropiat sufleteşte, o fire blândă de moldovan, care slujea regulat la capelă, ne scula dimineaţa la orele 5, trăgea plapuma de pe noi. El binecuvânta masa de prânz şi de cină şi trecea prin repetitoare şi pe culoare, îndemnându-ne să respectăm liniştea. N-a certat pe nici un elev, nici n-a denunţat, în comisiunea pentru nota la purtare susţinea pe cei oropsiţi. De pedagogi ne grăia prietenos, cu dulceaţă. Era om mai în vârstă, fusese paroh în sate şi avea o bună experienţă. Atâta că bietul preot avea o defecţiune la picior, pe care-l târâia, ca şi profesorul Mazăre de geografie. Dar elevii nu râdeau de nici unul. Celălalt spiritual era, la început, secretarul Seminarului, l-am găsit civil. Şi directorul avea o slăbiciune şi faţă de el şi l-a sprijinit ca, pe apucate, să urmeze la Facultatea de Teologie din Bucureşti. Se numea Mitru Constantin, absolvent al Seminarului. Era tot aşa de neisprăvit, prostălău, grăbit, pe cât era de frumuşică soţia lui. Când s-a întors de la ultimul examen de licenţă, se apropie de grupul nostru, elevi într-a VIII-a, şi ne vesteşte bucuria că a terminat bine studiile. Colegul meu Blanaru îl întreabă: „Aţi absolvit? Bravo! Şi al câtelea?” – „Al doilea!” „Frumos”. Din câţi?” – „Am fost doi!”. S-a produs o ilaritate. După aceasta Mitru a fost hirotonisit preot pe seama capelei internatului, desigur după cererea şi stăruinţa protectorului său, directorul Savin. El a fost orânduit să facă practica liturgică cu noi, clasa a VIII-a, în capelă. Vai de practica lui! Nu ştia, greşea, încurca şi strana. Colegii m-au autorizat să raportez aceasta directorului, ca să ne dea pe alt preot, deoarece la examenul final de diplomă noi, absolvenţii, suntem datori să săvârşim şi un serviciu religios, la care ni se dau note. Şi cum vom reuşi, dacă nu suntem învăţaţi? Părintele director nu s-a grăbit. Săvârşeam într-o zi la capelă slujba Înălţării. Colegii din altar au văzut pălăria tare, melonul părintelui Mitru, jegos şi jerpelit, ca al unui birjar. De multe ori l-am privit cu scârbă. Băieţii l-au luat frumos din cui, când părintele era în naos, l-au tăiat bucăţi şi i-au dat foc în sobă. La sfârşitul slujbei el tot căuta melonul ici, acolo şi melonul nu-i. „Nu l-aţi văzut?” – „S-a înălţat, părinte!”. Întotdeauna când îl vedeau elevii mai mari pe Mitru, civil dar acum şi preot, scăpau şi o poreclă urâtă pe coridor după el. El din căsătorie a avut o fată, probabil frumoasă şi cu bună dotă, că ea a devenit a patra soţie a marelui prozator român contemporan, francmasonul Mihail Sadoveanu, iar părintele nostru Constantin Mitru deveni un celebru socru, pe care l-am văzut abia în 1955 în frumoasa vilă a Mitropoliei Bucovinei, închinată de atunci familiei Sadoveanu.
(Va urma)
