Luni, 23 septembrie 2024, pr. prof. Bogdan Ioan Anistoroaei, profesor de Limba și literatura română, a susținut public lucrarea de doctorat în domeniul Filologie, cu titlul Paradigme ale păcatului într-o receptare comparatistă. Lucrarea a fost coordonată de prof. univ. dr. habil. Constantin Dram și a fost apreciată de comisie cu calificativul Excelent. Comisia a avut ca președinte pe prof. univ. dr. Simona Modreanu, Universitatea ,,Alexandru Ioan Cuza” din Iași , iar membrii au fost prof. univ. dr. Lăcrămioara Petrescu, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, conf. univ. dr. Diana-Laura Mesina, Universitatea din București și conf. univ. dr. Pompiliu Crăciunescu, Universitatea de Vest din Timişoara.
Lucrarea este o receptare comparatistă asupra problematicii păcatului și a cadrelor productive ale acestuia în literatură, precum infernul, diavolul etc, ideea centrală fiind tema libertății ca fiind opozabilă păcatului. Ultimul capitol analizează aceleași teme, dar în artele plastice. În argumentare au fost folosite texte din scriitori precum Dostoievski, Gogol, L. Andreev, Anderson, O. Wilde, H. Hesse, Lesage, Lagerkvist, L. Tolstoi, V. Voiculescu, Kazanțakis, Saramago, Llossa etc.
În amplul studiu s-a pornit de la narațiunea veterotestamentară despre primul om, mitic, aflat într-o proximitate cu Dumnezeu, cel de la care începe fenomenul cunoașterii unei nostalgii a Paradisului, ca epistemă universală a unui illo tempore, care trebuie recuperat, indiferent de gradul la care a ajuns (cultural şi spiritual) umanitatea. Tulburarea omului primordial reprezintă și solul pe care se răsădește tulpina păcatului, cel care însoțește neobosit drama existenței. Un gânditor precum Cioran, recunoscut pentru luciditatea pe care şi-o asuma, scepticul incurabil, nota și acest gând: „Va fi înțeleasă vreodată drama unui om, care, în nici o clipă a vieții sale, n-a putut uita paradisul?” În literatură, tocmai această neuitare și zbatere întru ceea ce numim, simplu și complex totodată, păcat, naște tipologii contradictorii, spune autorul tezei.
Într-un mod original, autorul a surprins etape și forme ale păcatului, ideea de bază este aceea că opozabil păcatului este libertatea, mai mult decât virtutea. Literatura de specialitate vorbește de etape ale păcatului, unii autori vorbesc de șapte, de exemplu Ioan Damaschin care vede aceste etape ca fiind atacul, însoțirea, patima, lupta, robirea, consimțirea, făptuirea. Alți autori vorbesc de patru etape, pe care le găsim aplicate în romanul dostoievskian Crimă și pedeapsă, aceste etape sunt atacul, însoțirea, consimțirea și fapta sensibilă care sunt bine conturate prin Raskolnikov în prima parte a romanului.
În ce privește păcatul originar și a consecințelor acestuia în destinul uman, autorul tezei valorifică Visul unui om ridicol de F. M. Dostoievski.
În ceea ce privește păcatele capitale, se urmează schema evagriană a păcatelor, aplicate la texte literare. În ce privește lăcomia pântecelui (gastrimarghia), vedem cum este prezentată la Gogol și la Vasile Voiculescu. Păcatul desfrânării a fost receptat la Tolstoi în Părintele Serghie, păcatul arghilofiliei la Guy de Maupassant, în povestirea Dracul. Pentru păcatul mâniei se valorifică povestioara lui Gogol, Cum s-a certat Ivan Ivanovici cu Ivan Nikiforovici. Unul din păcatele capitale este și cel al plictiselii, al akediei sau al demonului amiezii, iar un text potrivit pentru acesta, consideră autorul tezei, este Un erou al timpului nostru, de Lermontov.
Plecând de la legătura pe care apostolul Pavel o face între păcat și moarte, se dedică un capitol ideii de moarte în literatură, identificat ca epifenomen al vieții, iar nuvela Moartea lui Ivan Ilici este adusă în discuție în acest fel, autorul lansând o întrebare tulburătare: cum mor personajele literare?
Un capitol larg este dedicat omuciderii, centrală fiind ideea de fratricid, ca primă vărsare de sânge, urmărită în istoria umanității, de la actul prim, uciderea lui Abel de Cain, până la receptarea lui Saramago, cu o abordare largă a romanului Fratricizii, a lui N. Kazanțakis.
Capitolul al treilea este construit pe două cadre productive în literatură ale păcatului, infernul și diavolul. Pentru imaginarul infernului, pe lângă o scurtă incursiune culturală, se propune receptarea în raport cu infernul dantesc a infernului modern, cu aplicare la Călătorie în infernul secolului, a lui Dino Buzzati.
Capitolul al patrulea dezvoltă o serie de antinomii culturale, precum mila-cruzimea, voința de putere-smerenia, având ca repere majore pe Fr. Nietzsche și F. M. Dostoievski. Un subcapitol este dedicat impactului major pe care l-a avut opera lui Isaac Sirul în cultura religioasă rusă, fapt regăsit în Frații Karamazov, prin starețul Zosima, cu elemente de intertextualitate.
Un subcapitol important al părții a patra este cel dedicat ideii de libertate, teza fiind centrată pe opoziția dintre păcat și libertate, fapt regăsit în subcapitolele care dezvoltă ideea de chip în opera lui Dostoievski și analiza, în cheia paradigmelor păcatului, în special a libertății, a poemului dostoievskian Legenda Marelui Inchizitor.
Capitolul al cincilea este axat pe ideea de anamorfotic în literatură, iar susținerea ipotezei și a argumentelor propuse a venit prin valorificare basmului Crăiasa zăpezilor, a lui Anderson, Omul din subterană, a lui Dostoievski, Piticul lui P. Lagerkvist. Autorul tezei vede ochiul sticlos al șarpelui ca prim act anamorfotic al lumii, perspectiva este modificată de diavol, iluzia optică pe care o transferă cunoașterii este drumul spre o nouă dimensiune, cea a păcatului.
Tot în capitolul al patrulea se atinge problema apocalipticului în literatură, cu valorificarea romanului Războiul sfârșitului lumii, a lui Lossa, viziunea lui Aleoșa cu Nunta din Cana, după moartea și impactul pe care l-a avut pentru el intrarea în putrefacție a părintelui său spiritual, starețul Zosima. În final, se percepe ideea de Antrihrist, cu un scurt istoric cultural și cu valorificare filosofică a receptării la Soloviov, dar în special cu lectura în această cheie a piesei Revizorul, de N. V. Gogol.
Ultimul capitol, al șaselea, Reflectări ale păcatului în artele plastice. Perspective comparatiste, surprinde ideile abordate în prima parte a tezei, dar cu aplicare în artă. Pentru păcatul original și izgonirea din Paradis teza vine cu un dialog cultural între arta medievală moldavă, prin programul iconografic al frescei din programul Petru Rareș - mitropolitul Roșca și pictura din perioada barocului, a Renașterii și a Manierismului. Urmează în cheia tezei câteva dintre operele cu reprezentare a fratricidului pe care Cain îl comite; de asemenea, se fac interpretări ale unor idei în ce privește diavolul și infernul, Judecata de apoi, la fel în cheie a dialogului intercultural, precum și a Antihristului din lucrarea lui Luca Signorelli, Predica Antihristului. În final, pe scurt, se analizează prezența păcatelor capitale în opera lui Bosch.
Una din operele la care autorul se oprește pentru tematica fratricidului lui Cain este cea a lui Tizian. Spune autorul tezei că avem „O reprezentare de un dramatism uriaș, sugerat și de supradimensionarea personajelor, artistul se apropie de momentul dramatic al fratricidului, intră înspre ei aproape cu tehnică regizorală modernă, iar drama este cu atât mai mare cu cât din spate un turbion de aprigă furtună pare să limiteze spațiul de evadare, a lui Abel pentru a se salva, a lui Cain pentru a mai putea renunța la gest. Fumul de un negru incert, pare a ieși din altarul jertfei, probabil a lui Cain, care neprimit fiind de divinitate nu mai are alt rost decât acela de a forța și de a cadra crima. Abel este în reflexele albului, contrastând puternic cu albul murdar în care este surprins trupul de carne al lui Cain”.
În concluzie, lucrarea Paradigme ale păcatului într-o receptare comparatistă, aduce în discuție câteva dintre temele majore generate de ideea de păcat, aplicat pe texte literare din diferite perioade și spații culturale, centrală fiind Legenda Marelui Inchizitor, text pe care autorul, prof. pr. Anistoroaei Bogdan Ioan, îl consideră ca fiind cel care asimilează cultural și literar ceea ce a fost până la Dostoievski, deschizând, în egală măsură, noi direcții pentru romanul modern, cu prelungiri în postmodern. (Andreea Ichim, clasa a XII-a C)